II. ETNOGRAFIE

 

1. Satele: gospodării şi locuinţe

Caracteristică pentru satele comunei este aşezarea lor pe firul apelor ce şerpuiesc printre dealuri, pentru a se vărsa în final pe teritoriul satului Ribiţa, în râul Crişul Alb. Face într-o oarecare măsura excepţie de la această regulă, satul Dumbrava de Sus, care este situat într-o zonă de dealuri, la o altitudine medie de 700 m.

Satul Dumbrava de Sus face parte din tipul satelor risipite, deoarece gospodăriile sătenilor sunt construite pe culmile dealurilor, printre fâneţe şi pomi fructiferi, la distanţe mari unele de celelalte. Câteva din aceste gospodării urmează firul Văii Juncului pe o mică porţiune.

Celelalte sate sunt din punctul de vedere al aşezării gospodăriilor, o combinaţie între tipul satelor risipite şi tipul satelor răsfirate. Astfel, gospodăriile satului Dumbrava de Jos se înşiruie cu spaţii mari între ele, în lungul Văii Juncului, precum şi pe culmile dealurilor ce marginesc de o parte şi de cealaltă, curgerea acestei văi. Înălţimea acestor dealuri variază între 600-700 m.

Gospodăriile satului Crişan au o aşezare asemănătoare, înşiruindu-se pe cursul aceleiaşi văi, în aval de satul Dumbrava de Jos. Aici se observă o micşorare a spaţiului existent între gospodării, odată cu lărgirea luncii ce însoţeşte pârâul respectiv, precum şi o micşorare a altitudinii dealurilor din jur, altitudine ce variază între 300-500 m.

Satele Uibăreşti şi Ribicioara au aceeaşi aşezare a gospodăriilor, în lungul văilor ce le străbat, satul Uibăreşti fiind aşezat pe firul pârâului Bulzeşti (Ribiţa), iar Ribicioara, pe firul pârâului Ribicioara. În cele doua sate nu există gospodării pe dealurile din jur. Ribicioara a cunoscut în trecut o intensă locuire a dealurilor din răsărit, dar odată cu depopularea masiva a satului, gospodăriile de pe culmi au dispărut.

Satul Ribiţa este aşezat în lunca mai largă formată de confluenţa pârâului Bulzeşti (Ribiţa) cu râul Crişul Alb. Gospodăriile sunt răsfirate la poalele dealurilor, printre grădini de pomi fructiferi şi zarzavaturi. Puţine dintre ele mai sunt risipite pe culmea dealurilor din jur, chiar dacă şi aici în trecut predominau aceste gospodării.

Se poate concluziona că în mare parte, gospodăriile comunei sunt construite în apropierea apelor limpezi de munte, bogate în peşte, ape a căror curgere este mărginită de verdele sălciilor, arinilor şi alunilor. Mai departe, în spatele caselor, pe clinele dealurilor care se înalţă imediat în apropiere, se găsesc grădinile de zarzavaturi, livezile cu meri, peri, ciresi, pruni şi mulţi nuci, fâneţe întinse, iar mai sus coroana verde, întunecată a pădurilor de foioase.

Fiecare anotimp aici îşi are farmecul său şi identitatea proprie. Iarna debutează de obicei prin luna decembrie, cu zăpezi mai mari în satele Dumbrava de Sus şi de Jos. Albul imaculat îmbracă satele în veşmânt strălucitor, liniştea şi calmul se înstăpâneste peste toate. Viaţa parcă îşi încetineşte atunci ritmul. Doar câte un lătrat de câine sau fumurile înăltându-se sinuoase din coşurile caselor, amintesc de existenţa locuitorilor de aici.

 

Primăvara aduce o explozie de verdeaţă şi flori. Mai întâi, livezile se gătesc în veşminte albe, parfumate, iarba verde-smarald îmbracă dealurile văduvite de asprimea iernii trecute. Marginile de pădure se smălţuiesc de flori, iar mai târziu, fâneţele înflorite devin atotstăpânitoare.

Vara invită la plimbare pe cărările întortocheate ce şerpuiesc pe firul apelor, peste dealuri şi prin pădurile foşnitoare. Răcoarea pădurilor, izvoarele cu apă rece, îmbie călătorul oboist la odihnă.

Mai târziu în toamnă, aici întâlneşti un adevărat festin al fructelor pârguite şi aromate, fructe ce au adunat în ele toată căldura şi lumina soarelui de vară, precum şi parfumul florilor din primavară. Pădurile oferă de asemenea în toamnă, un spectacol cromatic fără egal.

Gospodăriile comunei se compun în general din casă de locuit, înconjurată de celelalte acareturi. Acestea constau din : bucătărie de vară, grajd cu sură şi fânar, cocină, coteţe pentru păsări, eventual şi pătul pentru porumb, fântână, lemnărie.

În apropierea gospodăriilor există de obicei o mică grădină de zarzavaturi care aprovizionează gospodaria cu cele necesare. Pomii fructiferi înconjoară şi ei acareturile şi casa urcând panta dealurilor spre culmi.

Gospodăriile care mai păstrează încă specificul tradiţional sunt cele de la Dumbrava de Sus şi de Jos, Uibăreşti, Crişan. Astfel de gospodării se mai găsesc şi în celelalte sate dar în număr foarte mic.

În trecut, gospodăria tradiţională a ţăranului român, a fost construită ca un spaţiu de maximă utilitate, care să satisfacă totodată nevoile de confort cât şi pe cele estetice. Astfel, o gospodărie bine organizată trebuia să dispună atât de casa propriu-zisă, de adăposturile pentru animale cât şi de o sumedenie de acareturi şi nu în ultimul rând, de o serie de unelte şi obiecte care-I erau indispensabile. Întreaga gospodărie era integrată armonios în mediul înconjurător, ţăranul român folosind pentru construcţia ei, ceea ce natura îi oferea. Astfel casa şi acareturile erau construite din lemn, chiar şi cuiele care făceau legătura între diversele elemente ale construcţiei, erau tot din lemn.

Pentru ca întreaga construcţie să aibă trăinicie, pregatirea materialului pentru construcţie se făcea după anumite reguli. Lemnul trebuia să fie tăiat numai în zile de post, pentru a nu fi mâncat de cari, şi în perioada de iarna.

Lemnul este prezent peste tot în gospodăria ţărănească: în pereţii caselor, în stâlpii pridvorului frumos ornamentaţi, în porţile cândva artistic meşteşugite, în gardul ce împrejmuieşte gospodăria, în mobilierul casei şi mai ales în bisericile cu turle săgetate spre cer, ca nişte „păsări măiestre”, gata să-şi ia zborul. Lemnul este iubit, mângâiat, transformat în cele din urmă.

Vida Gheza povestea despre un obicei al maramureşenilor, denumit „iertăciunea bradului”, obicei prin care tăietorii de lemne, cer iertare copacilor rămaşi în picioare, pentru retezarea fraţilor lor. Li se aduc ofrande horincă, colaci, secure, în timp ce se joacă şi cântă în jurul lor. Se observă astfel că nimic nu se făcea la întâmplare. Toate acţiunile ţăranului erau înfăptuite după nişte reguli ancestrale, care nu-I permiteau să agreseze nimic din ceea ce-l înconjura. Echilibrul şi armonia din jurul său nu trebuiau stricate prin nici una din acţiunile sale. Se ştie din istorie că au fost mari civilizaţii care au dispărut din cauza dispreţului faţă de natură.

În timp, ţăranii ajung să cunoască precis calităţile fiecărei specii de arbori existente în pădurile de pe teritoriul satelor pe care le locuiesc. Mai précis ei ştiu la un moment dat să aleagă locul exact din care trebuie luaţi copacii cu calităţi superioare. Astfel, erau aleşi arborii care creşteau pe acea faţă a dealului sau muntelui unde era mai uscat, adică de pe pantele cu expoziţie sudică, iar tăierea lor se realiza toamna sau iarna când aveau mai puţină sevă sau umezeală, deoarece carii atacă mai uşor lemnele umede. Se mai tăiau arborii ţinându-se cont şi de anumite faze ale lunii, sau atunci când se presupunea că sunt părăsiţi de fiinţele (spirite) care locuiesc în ei. (Paul H. Stahl, 1969, p.17)

Nu orice lemn se foloseşte însă în construcţii. Cel mai des utilizaţi sunt brazii, stejarii, fagii, aceştia fiind de altfel şi cei mai răspândiţi în pădurile noastre. Cel mai bun este stejarul, tare, rezistent la intemperii, rezistent la cari, el are în plus o calitate însemnată: rezistă la cioplituri fără ca lemnul să sară.

Stejarul este cel folosit şi pentru construirea locuinţelor din satele comunei. În trecut această specie era prezentă alături de fag în pădurile ce înconjurau satele. Astăzi, datorită exploatării lui nejudicioase este tot mai rar întâlnit în împrejurimi.

După ce lemnul tăiat se uscă în măsura satisfăcătoare şi după ce era ales locul unde va fi ridicată casa ,se începea ridicarea acesteia. Alegerea locului pentru construcţie se făcea de asemenea cu multă grijă. Locul nu trebuia să fie bântuit de spirite rele, să nu se fi întâmplat în apropiere nimic rău. Odată ales locul el trebuia apărat de alte „pângăriri”.

De începerea lucrului la casă se legau o altă serie de credinţe: pentru a îmbuna spiritul locului, pentru a îndepărta unii duşmani nevăzuţi, pentru a asigura sănătatea şi bunăstarea locuitorilor viitoarei case, se aducea o jertfă. Astfel, era sacrificată o pasăre pe locul respectiv iar la temelia casei se punea o monedă. (inf. Oprean Aluna, Ribiţa; Lupea Ioan, Crişan).

Gospodăriile erau împrejmuite de garduri realizate din nuiele împletite, iar mai târziu din laţuri sau scânduri aşezate vertical cu partea de sus terminată în unghi ascuţit, sau mai rar scândurile erau aşezate pe orizontală.

Locuinţele din comună aveau de obicei două nivele. Fundaţia şi primul nivel erau construite din piatră, iar nivelul al doilea din bârne de lemn cu un diametru de cca 20 cm. Atât nivelul al doilea al clădirii cât şi acoperişul erau construite numai din lemn, chiar şi cuiele care făceau legătura între diversele elemente ale construcţiei fiind din lemn. Toate casele cât şi şurile construite până în primele decenii ale secolului XX aveau acoperiş din paie, iar mai târziu au fost acoperite cu ţiglă.

După ce era construit primul nivel al casei, din piatra, se aşeza peste acest zid un prim rând de bile din lemn. Capetele copacilor, care la cele mai vechi construcţii aveau secţiune rotundă, se scobeau deasupra, adâncindu-se astfel un loc în care se instalează capătul bârnei. O dată aşezată bârna suprapusă, cea de jos este fixată, greutatea ei apăsând în scobitura celei de dedesubt şi impiedicând-o să mai mişte. Se aşează deodată patru bârne care formează un careu (cadrul casei), peste ele alte patru bârne şi tot aşa până se obţine înălţimea dorită. O dată constituit careul celor patru laturi ale încăperii, se aşează deasupra şi spre centru alt rând de bârne distanţate, peste care se pun scândurile care constituie tavanul încăperilor. Ulterior la construcţii s-au folosit lodbele fasonate obţinute din inima stejarilor groşi. În interior pereţii erau finisaţi cu un amestec de pământ şi mai pe urmă spoiţi cu var.

Peste bârnele orizontale ale tavanului se fixează scheletul acoperişului, invelit cu grijă pentru a împiedica pătrunderea apei şi a zăpezii. Înalt, cu pante puternice, acoperişul permite scurgerea uşoară a apei de ploaie. Acoperişul avea în trecut o singură formă, în patru ape: două mari, în faţă şi în spate, şi două mici în părţile laterale. Din a doua jumătate a secolului XX, chiar mai repede, casele nu s-au mai acoperit cu paie ci cu tiglă. Astfel, feţele laterale ale acoperişului au dispărut, devenind suprafeţe verticale care erau înfundate cu scândură.

De regulă, la primul nivel casa avea două încăperi mari, iar la nivelul al doilea, 2-3 camere (cei mai înstăriţi). Una dintre încăperile primului nivel îndeplinea rolul de pivniţă, unde erau depozitate rădăcinoasele, cartofii, sfecla, fructele (mere, pere), butoaiele cu ţuică şi ţider (oţet de mere). Cealaltă era utilizată ca bucătărie, în special în perioada de iarnă.

La nivelul al doilea o încăpere mai mică era folosită drept camară. Acolo se păstrau putinile cu brânză, slănina, oalele cu carne şi cârnaţi, oalele cu liptar, făina, sarea şi alte produse necesare pentru prepararea mâncării. O altă cameră mai mare era folosită ca şi cameră de oaspeţi. Aici se depozitau în lăzi hainele de sărbătoare, sau pe ruda care atârna sub tavan deasupra paturilor, erau depozitate covoarele, cergile, perinile. O altă cameră era folosită pentru locuit.

Camera de zi era aranjată în felul următor: cuptorul zidit într-un colţ al camerei, cu plita pentru prepararea mâncării, iar în alt colţ al camerei, între cele două ferestre ale casei era aşezată masa, înconjurată pe două laturi de-a lungul pereţilor, de bănci cu spătar (laviţă). Pe un perete era aşezat patul (unul sau două). Mai exista de obicei un lingurar şi un blidar. Deasupra patului erau atârnate pe rudă, cum aminteam, cergile, covoarele, cearşafurile, pernele, dispuse în straturi, împlinind trei funcţii: estetică, de înfrumuseţare a interiorului, de depozitare şi de etalare a zestrei fetei din casă. Pereţii erau decoraţi de jur împrejur cu icoane, blide şi ştergare (cindeie). Sub tavan, dintr-o parte în cealaltă a camerei, era aşezată „meştergrinda”. Acolo se punea sub ştergar pâinea sau mălaiul familiei, se mai atârnă busuioc de la bobotează, sau cununa de grâu care a fost împletită la secerişul din vară.

Meştergrinda este elementul care determină organizarea interiorului, atât în plan material cât şi spiritual, deoarece locuinţa are rol atât funcţional-util cât şi sacru. Meştergrinda străbate în lungime toate încăperile construcţiei şi leagă pereţii transversali, iar prin grinzile care se succed deasupra şi la intervale regulate, leagă pereţii laterali şi desigur susţine întreaga structură a acoperişului. Aceasta mai împarte totodată, spaţiul casei în două: în dreapta, spaţiul „faptelor de viaţă” (unde sunt situate vatra cu cuptorul şi patul). În acest spaţiu se consumă nunta şi se concepe noua viaţă, se naşte şi se moare, iar în stânga, spaţiul „faptelor de ritual”, unde se succed ceremoniile botezului şi nunţii, tot aici fiind aşezat şi mortul (cu sicriul pe masă) şi se practică priveghiul şi prohodul.

Conform celor arătate mai sus, se poate constata că locuinţa avea două funcţii principale. O funcţie practică, domestică, ea oferindu-i ţăranului adăpost, loc pentru odihnă şi prepararea hranei, pentru păstrarea şi depozitarea acesteia, precum şi o funcţie magico-religioasă, de apărare în faţa spiritelor malefice, de practicare a unor ritualuri ceremoniale de „altar” creştin şi loc de rugăciune şi închinare. Accesul la camerele de sus se realiza pe o scara cu trepte din lemn, sau mai rar din piatră. Scările se continuau cu un pridvor (târnaţ), care înconjura casa pe 2-3 laturi. Din acesta se intra în camere. În cazul unor familii mai înstărite cu case mai mari, în partea din faţă a casei pridvorul era mărit, având dimensiunea unei camere de 4 / 4 m şi susţinut de stâlpi din piatră. Aici, pe perioada de vară, se reunea întreaga familie la discuţii în zilele de sărbătoare, sau se lua masa. Târnaţul era înfundat până la înălţimea de aproximativ 1 m, cu scânduri care aveau decupate în corpul lor un anumit model: stele, frunze, romburi, cercuri, care dau pridvorului un aspect estetic deosebit. Stâlpii pridvorului au şi ei ornamentaţii care dau faţadei un aspect plăcut.

Bucătăria de vară era o construcţie mică, folosită în perioada caldă a anului pentru prepararea mâncării. Lipit de bucătăria de vară, era construit cuptorul în care se cocea pâinea şi cozonacii. Cuptorul era construit din cărămidă, cu vatra orizontală şi o boltă înaltă de cca 50 cm.

Şura era împarţită în trei încăperi, cea din mijloc fiind uneori podită, deoarece era folosită la îmblătitul păioaselor, iar celelalte două încăperi laterale se foloseau ca adăpost pentru animale.

În comună mai există şi astăzi construcţii în stil tradiţional, în special în Crişan Uibăreşti, Dumbrava de Jos şi de Sus. Unele din acestea au fost transformate şi tencuite, dar înca mai păstrează o parte din stilul architectonic traditional.

La Dumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus şurile au acelaşi aspect pe care îl aveau şurile de acum un veac, inclusiv materialele de construcţie sunt aceleaşi, pentru acoperirea lor folosindu-se şi astăzi paiele de grâu. Planul lor de construcţie poligonal aminteşte de construcţiile dacice descoperite în Munţii Orăştiei, demonstrând prin aceasta o transmitere neîntreruptă a tradiţiei în ceea ce priveşte stilul arhitectonic, pe parcursul a două mii de ani.

Momentul în  care cel ce înălţa casa ajungea în  vârful acoperişului, era marcat printr-o sărbătoare, amânată uneori până la terminarea completă a casei. Meşterul aşeza în acel moment în vârful casei un mic arbore sau o creangă verde, precum şi flori sau capul unei păsări de curte (găină, raţă), pasăre din care ulterior se ospătau şi meşterii. Arborele respectiv avea darul să asigure fericirea şi sănătatea celor care vor locui în casa nouă.Arborele trebuia să fie întotdeauna verde,arborele uscat fiind dimpotrivă semnul nenorocului. Uneori se mai punea în vârful casei şi o sticlă cu ţuică care pe urmă era consumată de meşteri.

 

2. Ocupaţii principale

Din totalul de 7300 ha de teren deţinut de comuna Ribiţa, doar 637 ha sunt teren arabil. Profilul economic al comunei este preponderent agricol, predominând sectorul zootehnic şi pomicol.

Deoarece relieful este în general deluros, impropriu practicării agriculturii moderne, producţiile la hectar sunt modeste. Existând în schimb păşuni şi fâneţe întinse (399 ha respectiv 677 ha), creşterea animalelor este, şi a fost şi pe timpuri o ocupaţie importantă a locuitorilor comunei. Datorită aceluiaşi relief impropriu culturilor agricole, doar satul Ribiţa a fost cooperativizat. Suprafaţa ocupată cu păduri este de 5161 ha.

Dealurile comunei sunt de veacuri adevarate grădini ale raiului datorită pomilor fructiferi care le urcă pantele în şiruri lungi. Prunii, merii, perii, cireţii, nucii, sunt speciile pomicole importante cultivate aici. Ţuica obţinută din aceste fructe era în trecut una din sursele imporatante de venituri ale locuitorilor. Numărul cazanelor de ţuică este astăzi în jur de 30.

Producţiile de nuci obţinute aici au fost de-a lungul timpului mari, zona fiind renumită, recunoscută pe plan naţional ca mare producatore de nuci. Nucile sunt valorificate pe piaţa Bradului.

In anul 1936 datele statistice cu privire la sectorul pomicol, spun că la acea data în comună existau 26.220 pruni, 5800 de meri, 620 de peri şi 500 de nuci. Datele respective vin încă o dată să sublinieze importanţa sectorului pomicol, precum şi preocupările importante ale locuitorilor comunei.

Alături de sectorul pomicol, mai important decât acesta, se numără sectorul zootehnic.

Locuitorii comunei au fost caracterizaţi de hărnicie. Numeroasele animale care se creşteau cu ani în urmă aici, au dat chiar denumirea la doua din satele comunei. Astfel, vechea denumire a satelor Junc şi Vaca îşi are originea tocmai în aceaste îndeletniciri ale locuitorilor. Numeroşii junci (boi, viţei) crescuţi în aceste sate, luau drumul târgurilor de pe Valea Arieşlui (Abrud, Câmpeni) sau de pe Valea Crişului Alb (Brad, Hălmagiu).

Aceeaşi statistică din anul 1936 ne relevă faptul că la acea dată existau în comună 801 vaci, 576 boi de muncă, 2.541 oi şi 61 de cai. Numărul vacilor era mai mare în Ribiţa şi Crişan şi anume 251, respectiv 198 capete, iar numarul boilor de munca este la Crişan de 263, iar la Junc 157 capete. În celelalte sate numărul acestora este mai mic. În satele de munte muncile agricole se realizau în special cu ajutorul boilor de muncă, de aceea şi numărul lor este mare. Numărul oilor la aceeaşi dată era de 2.541 capete cu un numar mai mare în satul Juncu (712 capete).

Astăzi, în comună, numărul animalelor este în continuă scădere, un exemplu ilustrativ fiind în cazul ovinelor, doar 350 capete şi 13 boi de muncă, în anul 2005.

Dacă imediat după revoluţie s-a simţit o revigorare a sectorului agricol al comunei, cu creşterea atât a suprafeţelor cultivate şi a producţiilor la hectar, cât şi a efectivelor de animale, în prezent, (2005) efectivele sunt în scădere accentuată.

Astfel, numărul bovinelor în anii 1997, 1998, 1999, a fost de 1275, 1292, 1352, iar efectivele de ovine au variat între 402, 455 în aceşti ani. În anul 2005 numărul bovinelor s-a înjumătăţit aproape, el fiind de 722 de capete pe întreaga comuna.

Cu toate că terenul deluros al comunei nu oferea condiţii pentru practicarea unei agriculturi eficiente, de-a lungul timpului culmile dealurilor au fost cultivate cu cereale şi plante tehnice (cânepă, in). Chiar dacă producţiile obţinute nu erau mari, ele asigurau un minim necesar în gospodărie, care era suplimentat prin cumpărare în pieţele din jur. Se cultiva pe dealuri în mod special ovăz şi grâu de vară, care local se numeşte alacă (Triticum monococum). Cartofii au ocupat şi ei în permanenţă un loc important între culturile din comună, deoarece se folosesc în alimentaţie cât şi ca furaj pentru animale.

În trecut copiii de mici îşi începeau munca în gospodărie, ajutând părinţii la lucrările agricole, fiecare după puterile lor. Cei de 5-6 ani mergeau cu oile pe deal, cei mai mari păşteau vitele, iar cei de 13-14 ani ajutau deja părinţii la aratul holdelor, la strânsul recoltei sau la cositul fânului.

Printre ocupaţiile secundare ale sătenilor se numărau în trecut albinăritul şi mineritul. Astfel, în anul 1936 erau menţionaţi 15 proprietari de stupi, cu un număr total de 115 stupi. Se poate presupune că numărul stupilor rudimentari era mult mai mare, dar aceştia nu au fost declaraţi la data respectivă. Astăzi, numărul familiilor de albine este de 470 şi este în continuă creştere, apicultura fiind o ocupaţie plăcută şi totodată profitabilă.

În ceea ce priveşte mineritul, dacă la începutul secolului trecut numărul băieşilor (minerilor), era mic (18 persoane), acest număr a atins apogeul între anii ’80-’90, când foarte mulţi bărbaţi erau angajaţi la minele din zonă, respectiv mina de cărbuni de la Ţebea, şi cea de minereuri aurifere de la Gura Barza. Chiar şi femeile erau multe dintre ele angajate în întreprinderi auxiliare din sectorul minier.

În perioada comunistă, doar satul Ribiţa a fost cooperativizat, în celelalte sate păstrându-se o bună tradiţie în creşterea animalelor şi păstrarea unui şeptel de calitate. Un alt aspect ce nu poate fi trecut cu vederea îl reprezintă faptul că în zona Bradului există o preocupare de ameliorare a rasei de bovine Pinzgau. Comuna Ribiţa deţine un număr important de bovine din această rasă, exemplarele din satul Ribiţa obţinând în fiecare an importante premii la „Expozitia Pinzgau”, care se organizează în fiecare an în zonă.

 

3. Meşteşuguri

În cadrul comunei, a existat un sat specializat în confecţionarea fluierelor. Cu câteva zeci de ani în urmă în Dumbrava de Sus, existau peste 100 de familii care se ocupau cu acest mesteşug. Odată cu terminarea lucrărilor agricole, cu strânsul legumelor şi al fructelor din gradini, odată cu primii fulgi de zăpadă, fiecare gospodărie îşi orienta întreaga energie şi creativitate spre altă muncă: confecţionarea fluierelor. Din agricultori, cu mâini muncite şi bătătorite, ţăranii de aici se transformau pe perioada de iarnă în mici artişti, care prelucrau lemnul, mângâindu-l cu mâinile, conferindu-i o nouă viaţă, transformându-l în cântec.

Serile lungi de iarnă, la lumina lămpii erau tranformate şi ele în zile lungi de muncă. Îtreaga familie reunită în jurul vetrei, lucra frenetic, fiecare membru după priceperea sa, pentru a realiza în jur de 300-400 de fluiere pe săptămână. În fiecare sâmbăta, pe la orele 3 din noapte, sătenii suiau de pe pâraie, de pe culmile din jur, cu felinare aprinse, şi se adunau la Colţul Strâmbei. De aici, o porneau în şir prin zăpada înaltă până în Avram Iancu. Din timp în timp, cel care era în faţă şi rupea zăpada proaspătă, era înlocuit de altul din şir, mai puţin obosit. Spre dimineaţă ajungeau în Avram Iancu şi trăgeau la casa omului care le cumpăra fluierele. Fluierele erau vândute pentru 0,80 lei bucata, poate chiar 1 leu, cele mai bune. De aici, acestea luau „drumul ţării”, încărcate în căruţele cu coviltir ale moţilor călători prin ţară ,alături de doniţe, ciubere şi alte produse.

Uneori fluierele mai erau duse şi în Baia de Criş şi vândute tot unor intermediari, sau direct în târg, în fiecare an pe Muntele Găina.

Fluierele se confecţionau din lemn de frasin, tufă (alun) prun, cireş sau răchită. Bucăţile de lemn se taie, se cioplesc, după care se sfredelesc cu un sfredel. În continuare se fac rosturile, găurile, se pune dopul, după care se finisează, iar în final fluierele se ornamentează după priceperea fiecăruia.

Astăzi, doar 2-3 persoane mai confecţionează fluiere, deoarece acest lucru nu mai este rentabil. Dintre aceştia, Mateş Petru excelează, fluierele sale ajungând la un înalt grad de măiestrie. Decoraţiunile de pe aceste fluiere, sunt geometrice, de o mare fineţe, respectând vechea simbolistică prezentă pe lucrurile ţăranului român, de la costume naţionale şi covoare, până la sculptura în lemn. Această simbolistică, cum spuneam, prezenţa pe aceste fluiere, urcă până la noi din adâncurile preistoriei. Astfel, motivul romboidal este aproape fundamental în ornamentica populară românească, spre deosebire de popoarele din jur, unde acest motiv lipseşte. Motivul crucii, extrem de vechi şi prezent peste tot, îl întâlnim în diverse variante la români. În India este considerată simbol religios al focului, putere superioară, originea însăşi a vieţii. Alături de aceste motive mai întâlnim pe acela al spiralei, pătratul şi cercul, cele din urmă fiind simboluri ale pământului, respectiv cerului. Toate aceste simboluri sunt prezente pe fluierele amintitului meşter, conferindu-le valoare şi frumuseţe.

Datorită măiestriei de care dă dovadă, Mateş Petru împreună cu fluierele sale, a fost prezent la numeroase târguri ale meşterilor populari din ţară, târguri la care a primit distinctţi, arta sa fiind apreciată în mod deosebit. În anul 2005, a participat la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, organizat de Muzeul „Astra” Sibiu, unde a primit o Diplomă de Excelenţă.

Alături de acest mesşesug de confecţionare a fluierelor s-au dezvoltat în sat şi alte meştesuguri, unele complementare acestuia. Astfel, în anii din urmă, Mateş George a Pruncului, era mesşerul fierar care furniza comunităţii sfrederele pentru fluiere şi cuţitele. De asemenea, tot el mai realiza potcoave pentru potcovitul numeroşilor boi de muncă existenţi în sat.

În sat existau şi rotari care realizau roţile atât de necesare carelor care asigurau tot transportul în sat. Rotarii ultimilor ani din satul Dumbrava de Sus au fost: Barna Ioan zis Bureană şi Josan Nicolae-Micimac. Cel din urmă realiza toate lucrările de fierărie necesare comunităţii, confectionând chiar ţi pluguri.

Unul din meşterii satului care împletea coşuri de nuiele se numea Mateş George. Alţi meşteri din comună care împletesc coşuri de nuiele sunt: Avram Nicolae din Crişan, Danciu Loghin din Ribita. Au mai practicat acest meştesug următorii: Clej Ioan-Roşăl, din Ribicioara şi Trifa Ioan din Ribiţa.

Coşurile se realizau din nuiele de salcă de grosimea unui creion. Acestea se recoltau în primavară sş atât timp cât erau încă verzi, se jupuiau de coajă dupa care se uscau. Din nuielele decojite de culoare albă se realizau coşurile de mână în care se transporta mâncarea pe câmp sau erau folosite la diverse ocazii: nunţi, botezuri, înmormântări, parastase. Din sălcile necojite se realizează coşuri mai mari cu două toarte, folosite pentru transportul fructelor, legumelor, etc.           

Alţi rotari care au existat în comună, astăzi decedaţi, au fost: Pavel Miron şi Pavel Remus din Ribiţa, David Petru şi Buda Solomon a lui Guşatu, din Ribicioara.

Tâmplărie mai lucrau la Crişan: Lazăr George, Trifa Ioan, Rusu Ioan. Pavel Ioan din Crişan executa ciubere şi buţi, iar Pavel Viorel era un bun meşter constructor de case. Însă cel mai marcant meşter al satului Crişan, al comunei chiar, este Bârna Tănase, un meşter polivalent deoarece este priceput la lucrări de zidărie, tâmplărie, mecanică, constuirea sobelor de teracotă şi pictarea bisericilor. Pe lângă toate cele enumerate mai sus Bârna Tânase este şi un poet popular, un păstrător al tradiţiilor şi folclorului local.

Meşteri tâmplari cu ateliere de tâmplarie sunt urmatorii: Lupea Ioan din Crişan, Iusco Ştefan şi Niţă Virgil din Ribiţa, Băd Viorel din Uibăreşti.

Meşteşugul ţesutului în trecut era cunoscut de fiecare femeie. Fiecare gospodină trebuia să cunoască foarte bine acest meşteşug, deoarece cu acest meşteşug îmbrăca toată familia şi casa întreagă. Nici o fată în trecut nu se putea mărita dacă nu ştia să ţeasă, coasă şi să croiasacă haine. Stând cea mai mare parte a timpului în gospodărie, fetele învăţau să lucreze încă din copilărie şi toată adolescenţa. La maturitate deveneau cele mai multe dintre ele, adevarate maestre în arta ţesutului. Cele care nu se descurcau în această îndeletnicire erau întotdeauna vizate în strigăturile satirice ale satului.

Astăzi, acest meşteşug este pe cale de dispariţie, fiind cunoscut doar de femeile mai vârstnice. Acestea toate sunt adevarate maestre în arta ţesutului.

Un alt meşteşug specific satelor comunei Ribiţa, şi puţin răspândit în judeţul Hunedoara, este acela al încondeierii ouălor. Astfel, în Vinerea Mare, femeile se grupau câte 4-5 la casa unei vecine şi începeau „împistrirea” ouălor.

Ouăle erau curăţate bine şi apoi fierte. Între timp pe plita unei sobe se încalzea într-un vas de ceramică ceara de albine. Cu un instrument denumit „pişâţă” - confecţionat dintr-un mic mâner de lemn şi o bucăţică de metal răsucit, înfipt în mâner ca un ac- se desenau pe ouă, cu ceară fierbinte, diferite modele. Modelele erau urmatoarele: flori (ruja, tulipan), stele, sori, ramuri de brad, frunze de stejar, de viţă de vie, struguri, cireşe, ghindă, precum şi unelte agricole (greble, furcuri, fierul plugului), animale (cocoş, peşte), simboluri religioase (cruci, potire). Odată realizate aceste desene, ele erau colorate cu un beţişor din lemn înmuiat în culoarea dorită. După etapa respectivă, desenele colorate se acoperă în întregime cu ceară topită, iar oul astfel pregătit se introduce într-o culoare de fond, care aici era de obicei culoarea mov. După ce erau scoase din culoare, şi se uscau, ouăle erau încălzite pe plita sobei până când ceara începea să se topească şi era ştearsă cu o bucată de pânză.

Ouăle astfel împistrite erau duse duminica în cimitir şi dăruite de către fete băieţilor pentru a fi jucate la jocul din lunea de Paşti, precum şi copiilor.

În comună mai trăia în urma cu câţiva ani un meşter cojocar, pe nume Trifa Petru din Ribicioara. Munca acestuia începea cu argăsitul pieilor, după metode vechi tradiţionale. Pieile argăsite erau diverse: iepure, oaie, capră, vită. Din pieile gata argăsite, croia cojoacele, pe care apoi le cosea la maşina de cusut. Cojoacele erau simple, în general cu blana în interior. Unele modele erau lungi acoperind şalele, tşiate în faţă şi încheiate cu nasturi confectionaţi tot din piele. Altele respectau un model vechi, cu lungimea până în talie sau uşor mai lungi cu deschiderea pe partea dreaptă a corpului, pornind de sub braţ. La cererea clientului, meşterul putea executa şi alte modele sau, haine de iarnă din blană, fiind căutat de persoane din întreaga zonă.

 

 

 

4. Portul popular

Portul popular prezent pe cuprinsul întregii ţări, a ajuns de-a lungul timpului la un asemenea grad de desăvârşire încât cred că este necesară o scurtă prezentare generală a acestuia înainte de a mă referi strict la cel local.

Anii scurşi de la începutul erei noastre şi până astăzi, sunt mulţi şi fără număr. Atunci, pe aceste locuri trăiau dacii, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” - spune Herodot. În perioada respectivă, aceştia aveau o civilizaţie înfloritoare, după cum ne informează Hrysostomos: „Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii (grecii numeau barbari pe toate celelalte popoare) şi mai asemenea grecilor”. Se mai poate concluziona astfel că dacii erau în multe domenii la fel de renumiţi ca şi grecii.

În ceea ce priveşte arta, dacii au excelat în acest domeniu, aşa cum o dovedesc obiectele descoperite în urma săpăturilor arheologice. Dar pe lângă aceste mărturii ale artei dacice, de care beneficiem în urma săpăturilor, mai avem astăzi mărturii vii ale artei dacice, printre acestea numărându-se costumul popular.

Acesta, deşi fragil, a străbătut mileniile, fiind astăzi o comoară nepreţuită, pe care o descoperim uneori cu încântare, în vechile lăzi de zestre. Frumuseţea iilor româneşti, măiestrit lucrate, nu pare să fie întrecută de nici unul din obiectele similare ale altor culturi vecine. De asemenea maramele, fotele, cojoacele, brăciele sunt alte elemente ale costumului popular, adevărate monumente de artă populară, de o frumuseţe care de multe ori ne lasă fară cuvinte.

Aceste minuni de artă au luat naştere de cele mai multe ori, în serile şi nopţile lungi de iarnă, din mâinile atât de trudite de munca câmpului de peste vară, ale ţărăncilor noastre.

Gândurile şi visele acestora, au fost transpuse în culori şi forme minunate, în lumina slabă a lămpii, pe pânza albă, ce-şi aşteapta parcă nerăbdătoare, înfrumuseţarea.

Cusăturile au izvorât dintr-o mioritică memorie milenară, îmbogăţite de o fantezie nemărginită şi migălite pe aceste pânze, în modele fără număr, modele ce au în ele ritm, echilibru şi o deosebită armonie.

Românul fiind întotdeauna trăitor în mijlocul naturii, iubitor al acesteia şi în armonie cu ea, s-a inspirat de multe ori din ceea ce-l înconjura. Astfel, pe costumele noastre populare au poposit sori şi stele, râuri şi ape în şiroire, flori şi frunze, arbori şi păsări, toate acestea în combinaţii de mare fineţe, echilibru şi armonie. Aceeaşi măiestrie şi echilibru le găsim pe fote cămăşi, covoare, ştergare şi pe oricare obiect ţărănesc, fie el strachină, cojoc, stâlp funerar sau alte obiecte câte mai sunt într-o gospodărie ţărănească.

Se mai poate remarca sobra armonie de culori prezente pe aceste costume: sobrietatea negrului, căldura roşului, luminozitatea galbenului , bogăţia firului auriu, strălucirea mărgelelor şi a paietelor.

Toate aceste cusături ivite pe pânză sub degetele agile şi meştere ale ţărăncii, sunt pieritoare. Ele, cusăturile respective, ne leagă strâns de cei care au fost înaintea noastră, de cei care vor veni în urmă. Odată pierdute aceste comori, vom deveni mult mai săraci, fără rădăcinile care ne-au ţinut de atâtea milenii pe aceste locuri.

 

Costumul nostru popular este dovada incontestabilă a trăirii noastre din vremuri uitate pe aceeaşi vatră pe care au trăit străbunii. El face parte din rădăcinile poporului român, rădăcini înfipte adânc în glia care le-a hrănit amar de ani. Stilizate, sublimate, motivele de pe costume, sunt lucrarea timpului. Toate aceste lucruri măiestrite s-au putut realiza doar de un popor statornic şi nu de un popor care a măturat întinderea stepelor în goana cailor.

În comuna Ribiţa, din păcate, costumul popular nu se mai poartă decât ocazional, în special de către copii, cu ocazia serbărilor şcolare. El se încadrează în portul popular specific Ţării Zarandului.

La femei, costumul popular se compune din poale de pânză, în general fără cusături, doar cu o mică broderie pe margine, sau colţi mici de cipcă (dantelă) neagră, făcuţi cu croşeta. Cămaşa, din pânză albă, este strânsă pe lângă gât cu un şnur ce se termină la capete cu ciucuri. Cusăturile decorative sunt prezente pe umeri, pe piept şi spate. Aceste cusături coboară în şiruri paralele până la manşetă, care este largă, fără să fie strânsă la încheietură. Pe piept cusăturile sunt dispuse de asemenea în linii paralele mai subţiri sau mai late ce coboară până la brâu. Pieptarul (cojocelul) este din catifea neagră sau stofă neagră de lână, ţesută în casă, decorat cu fir auriu, argintiu sau mătase neagră. Opregele, faţă şi spate, sunt din stofă neagră de lână, decorate cu fir auriu sau negru. Opregele erau legate cu un brâu ţesut în război, în culorile tricolorului. De brâu fetele îşi mai atârnau o batistă brodată cu alb şi cu dantelă pe margini, numită cişcăneuţ.

Pe cap, femeile purtau un batic (cişcăneu), legat în faţă. Circa zece ani după ce se căsătoreau, legarea baticului se făcea la spate sub conci. Toate femeile purtau părul lung şi împletit în cozi. Fetele înaintea căsătoriei, purtau cozile pe spate sau în faţă, legate cu fundă. După căsătorie, cozile împletite se adunau în conci la spate.

Iarna, peste îmbrăcăminte, femeile purtau un laibăr (haină) din stofă groasă de lână, chiar o fustă largă cusută din aceeaşi stofă groasă. În picioare femeile purtau opinci, ghete, sau cizme.

Pe timp răcoros, bărbaţii purtau în cap căciuli din blană de miel, de culoare neagră, cămaşa şi izmene din pânză de in sau cânepă, cioareci şi laibăr din stofă groasă de lână. Când era foarte frig, pe sub laibăr se purta un cojoc confecţionat tot din blană de miel. Cojocul era compus din două părţi, faţă şi spate, pe o parte fiind cusute una de cealaltă, iar pe cealaltă parte se încheia cu găici şi nasturi din piele. Partea din faţă a cojocelului era brodată cu fir de mătase în culori diferite.

Pe timpul verii, îmbrăcămintea se compunea din pălărie de paie, cămaşă şi pantaloni din pânză de in sau cânepă. Pantalonii erau largi şi se strângeau în talie cu o sfoară. Peste cămaşa largă, se purta un brâu lat din piele, cu ornamentaţii tot din piele. Se mai purta şi un pieptar din stofă neagră.

Copiii, indiferent de sex, până la 4-5 ani, erau îmbrăcaţi într-o cămaşă lungă din pânză. Mai târziu, costmul era asemănător cu al celor mari, în funcţie de sex.

În zilele de sărbătoare, atât cămăşile purtate de femei cât şi cele purtate de bărbaţi, erau confecţionate din pânza cea mai fină, cusute în aţă în culori diverse, dar predominând negrul.

Încălţămintea de bază a tuturor locuitorilor era opinca, confecţionată din piele de vită sau mai târziu din cauciuc. Opincile erau legate de picior cu curele din piele sau sfoară din cânepă, peste obielele din lână ce înveleau picioarele.

Motivele decorative întâlnite pe cămăşile de sărbătoare ale femeilor erau atât vegetale stilizate, cât şi geometrice. Dintre cele geometrice predominante erau linia frântă, romburile, pătratele, linia şerpuită, torsadele, toate combinate în modele extrem de variate şi complexe, care făceau din aceste cămăşi adevărate opere de artă. Cusăturile erau realizate în cruci, peste fire, sau în broderie.

La cămăşile bărbaţilor, modelul decorativ era cusut în jurul gâtului, a mânecii şi pe poale. Modelul consta într-o înşiruire de frunze (de fag) brodate cu aţă neagră.

 

 5. Uneltele. Industria casnică. Lucrări agricole

Aşa cum aminteam mai sus, gospodăria ţăranului român a fost construită ca un spaţiu de maximă utilitate. Şi gospodăriile comunei au fost în trecut adevarate întreprinderi în care se producea aproape tot ceea ce era necesar pentru existenţa familiei. Toate lucrurile de care avea nevoie ţăranul pentru a realiza produsele finite care îi erau necesare, le avea în propria gospodărie, obţinute de el, sau de alţi meşteri din sat specializaţi fiecare în realizarea anumitor lucruri (unelte, obiecte, case, mijloace de transport, utilaje, instalaţii tehnice).

Muncile agricole începeau încă din iarnă, odată cu transportarea gunoiului de grajd pe terenurile agricole. Transportul se realiza cu sania sau cu carul, trase de cai sau boi. Tot cu aceste mijloace de transport se aducea acasă recolta de cereale, de sfeclă sau cartofi, fânul de pe dealuri sau de pe şes. Uneori se aduceau şi lemnele de la pădure. In alte cazuri lemnele erau trase dupa cai sau boi, până acasă (în cârcei). Pentru tăierea lemnelor se foloseau securile şi custurile, precum şi ferezul de mână.

În primavară se începea aratul terenului cu plugul, care de cele mai multe ori, mai ales în satele de munte, era tras de boi. Se mai folosea garpa cu colţi, după care se legau târşi, adică niţte ramuri care aveau rolul de a mărunţi terenul cât mai bine şi de a acoperi sămânţa care era semănată cu mâna. Pentru lucrarea terenului se mai foloseau sapa şi hârleţul, săpoiul, grebla cu dinţi de fier, iar târnăcopul era folosit pentru curăţarea unor terenuri năpădite de rugi sau alţi arbuşti, precum şi la alte munci. Se mai folosea ranga pentru executarea unor gropi în care se infigeau pari pentru îngrădituri.

Mai târziu în vară, când păioasele se coceau, se începea secerişul acestora cu secera. Tot cu secera se tăiau şi paiele de porumb.

Vara, se folosea coasa pentru tăierea fânului, furcuri de diferite mărimi pentru adunatul lui, greble cu colţi de lemn şi furcoi pentru clădirea fânului în clăi.

După terminarea secerişului, snopii se transportau şi se depozitau în podul şurii unde se păstrau până iarna când se îmblăteau. Operaţiunea de separare a boabelor de paie se numea îmblătit, denumire care venea de la unealta folosită pentru efectuarea acestei operaţii: îmblăciul.

Îmblăciul se compunea din două bucăţi de lemn, numite odârja şi hădărag. Odârjaua se confecţiona din lemn de alun şi avea o lungime de 1,5 m, şi diametrul de 2 cm. În partea sa superioară erau săpate două găuri, în care se lega o gaică din piele de vită netăbăcită, în aşa fel încât pielea respectivă să se rotească prin cele două găuri. Hădăragul era făcut din lemn de corn cu diametrul de 3-4 cm şi o lungime de 1 m. Capătul superior era făcut în formă de muchie pe care se lega o gaică fixă, tot din piele netăbăcită. Gaica de la odârja şi cea de la hădărag erau unite printr-o curea de piele, realizându-se astfel îmblăciii.

Îmblătitul se făcea în încăperea din mijloc a şurii, aflată între grajdurile animalelor. Această încăpere avea duşumea din lemn. Snopii se asezau pe duşumea de la un perete la celălat, cu spicele în aceiaşi parte şi se băteau cu îmblăciii până la desprinderea spicelor de către paie, după care se întorceau pe partea cealată, continuîndu-se bătaia până se realizează desprinderea completă a spicelor.

Spicele se băteau apoi până la dezintegrarea lor completă, după care cu o greblă cu dinţi lungi de 10 cm, aşezaţi la 3 cm unul de celălalt şi cu o mătura din crengi de mesteacăn, se alegeau boabele din pleavă, boabele fiind aşezate în alt colţ al încăperii. După terminarea îmblătitului se trecea la separarea boabelor de resturile de pleava rămasă şi de alte impurităţi, prin procedeul denumit vânturare. Vânturarea consta în aruncarea boabelor rezultate după îmblătire, spre mijlocul încăperii, astfel încât boabele sănătoase, ajungeau la o distanţă mai mare decât pleava li corpurile străine, care fiind mai uşoare, cădeau mai aproape.

În continuare se trecea la ciuruirea boabelor. Pentru această operaţie boabele se introduceau într-un ciur şi se cerneau pentru a îndepărta corpurile străine încă rămase printre boabe. Ciurul era o sită mare, făcută din piele de vită, care era găurită în aşa fel încât boabele să nu treacă prin găuri. Boabele astfel prelucrate se urcau în podul casei iar după 10-12 zile puteau fi duse la moară şi măcinate.

Multe din gospodării dispuneau de râşniţe de piatră, cu ajutorul cărora se măcinau grăunţele, atunci când era nevoie de cantităţi mai mici de făină.

Prelucrarea inului şi a cânepii era o muncă de care se ocupau femeile în exclusivitate. Astfel, când plantele atingeau maturitatea, erau culese prin smulgere din rădăcini şi legate în mânuşi (snopi). Mânuşile se introduceau apoi într-o baltă cu apă, numită topilă, pentru a se realiza topirea lor. În general, în comuna Ribiţa, satele fiind înşiruite pe văi, mânuşile se puneau la topit pe marginea râurilor care traversau satele. După ce erau ţinute în jur de două săptămâni la topit, plantele erau scoase din topilă, spălate bine cu apă curată şi întinse la uscat.

Meliţarea plantelor constituia următoarea operaţiune, şi anume aceea de extragere şi prelucrare a câlţiului. Meliţa era formată din două scânduri de 1 m lungime, montate orizontal, capetele fiind prinse între două lemne (picioare), la distanţă de 3 cm. Între aceste scânduri se monta altă scândură, având aproximativ aceleaşi dimensiuni. Fiind prinsă la unul din capete într-un lemn, iar cealalta parte se termina cu un mâner. Plantele bine uscate se băteau în meliţă, realizandu-se extragerea câlţului din tulpinile acestora. Câlţul era tras printr-un pieptene fix care avea 5 rânduri de dinţi de oţel cu lungimea de cca 25 cm, fixate într-o bucată de lemn de esenţă tare, la o distanţă de 1 cm unul de celălalt. Cu un alt pieptene mobil, asemănător celui descries anterior, dar de dimensiune mică, se făcea pieptănarea câlţului din pieptenele fix.

Câltul se trăgea din pieptenele fix, făcându-se mănunchiuri mai mici, după care se heselea, adică se tragea printr-un alt pieptene format din dinţi de oţel lungi de 7 cm, aşezaţi în formă concentrică într-o scândură de esenţă tare. Pieptenele respectiv se numea heselă. Apoi câlţul era aşezat pe furcă şi tors. Firul realizat din acest câlţ se folosea la urzeala pânzei, iar câlţul rămas în pieptenul fix şi heselă, se torcea în fir care se folosea pentru bătut.

Pânza rezultată după ţeserea în război, se introducea în apă şi se expunea la soare pentru albire. Această operaţiune se repeta de 3-4 ori pe zi, timp de o săptămână, realizandu-se o parte albă a pânzei, denumită faţă. Din această pânză femeile confecţionau poale, cămăşi, cearşafuri, feţe de pernă.

La începutul lunii mai, în satele comunei se începea tunsul oilor. Oile erau tunse de către femei, cu foarfece speciale, realizate din tablă. Lâna rezultată după tunsul oilor, era prelucrată tot de femei. Aceasta se spăla de obicei în apă rece, la râu, şi se punea la uscat. În continuare se scărmăna cu mâna, sau se trăgea prin pieptene după metoda de la cânepă, iar firele mai lungi se formau în caer pentru tors. Lâna ce rămânea în pieptene, se dădea la darac, după care se transforma în fir prin toarcere manuală.

Lâna cărmănată manual, sau la o maşină specială (ceptănuş), se aduna în caiere. Acestea se puneau pe furcă şi erau toarse. De pe fus, lâna se făcea ghem şi apoi cu ajutorul răşchitorului se transforma în jirebdii, care erau duse la vopsit.

Sculurile aduse de la vopsit, erau aşezate pe vârtelniţă şi depănate în gheme.. Apoi firele pentru urzeală erau urzite pe urzoi, iar pe urmă erau montate în război.

Războiul avea în componenţa sa mai multe părţi: tălpile, scaunul, sulurile, iţele, spata, brâgle, iepe, popa, preuteasa şi vergele. Se mai folosea în procesul de ţesere suveica, cu ajutorul căreia se trecea firul de lână printre firele de urzeală. Firele de urzeală se rulează pe sulul din spate, în alternanţă cu vergelele care sunt nişte beţe de lungimea sulului, care se pun după fiecare rând de înfăşurare ca să nu se încurce firele. Firele de urzeală sunt trecute apoi prin iţe si spată, după care se prind pe sulul din faţă. Între firele de urzeală, în faţa iţelor, se pun nişte vergele care se cheamă fuştei, care au rolul de a ţine firele de urzeală drepte şi întinse şi ajută de asemenea la realizarea rostului.

În procesul de ţesere se mai folosea socala, care era o cutie mică din lemn, ce avea montat pe orizontală deasupra ei, un ax cu o roată din lemn. Într-un capăt mai ascuţit al axului se punea o ţeavă pe care se înfăşura firul de lână, datorită rotaţiei imprimată axului respectiv prin rotirea repetată cu palma, a roţii amintite.

Ţevile erau executate din lemn de soc, goale pe dinăuntru, având o lungime aproximativă de 20 cm. Ţevile odată pline, erau montate în suveică şi folosite în procesul de ţesere.

În trecut nu exista casă care sa nu aibă un război de ţesut. Cu ajutorul acestuia era îmbrăcată toată casa şi toată familia. Iarna el era instalat în casă, iar pe perioada de vară acesta era instalat în şură sau într-un şopron. Prin intermediul lui, din mâinile ţărăncilor ieşeau adevarate opere de artă, de o frumuseţe şi o varietate incredibilă. Astfel, erau realizate: ştergare, (tindeie), feţe de masă, (măsăriţe), cerşafuri, feţe de pernă, covoare, păretare, preşuri (covoraşe), cergi, pânză de diferite tipuri şi grosimi pentru confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte.

Stofele de lână erau trecute prin piuă şi vâltoare. Acestea se găseau doar în comuna vecină, Bulzeşti. În consecinţă pentru a trece stofele prin vâltoare şi piuă, sătenii trebuiau să le transporte până la Bulzeşti. Aici, stofele se introduceau umede în piuă, unde erau bătute cu ciocane de lemn, acţionate de o roată învârtită de o apă curgătoare.

După dubire, stofele se introduceau la vâltoare. Vâltoarea era un bazin în care apa intra printr-un jgheab înclinat. Doagele din care era făcut bazinul erau asemanatoare dinţilor de fierăstrău, iar viteza apei care curge prin jgheab, imprima ţesăturilor o mişcare de rotaţie. Aceste două operaţiuni ridicau rezistenţa stofei, a ţesăturilor, le îndesau, le scămoşau, conferindu-le un aspect plăcut.

Hainele din casă se spălau în pârlău. Acesta era un ciubăr din lemn care avea în partea inferioară un orificiu care atunci când era necesar se înfunda cu un dop de lemn. În pârlău se aşezau hainele de pânză albă, unele peste altele, se acopereau cu o bucată de pânză peste care se punea cenuşă. Peste toate acestea se turna apa clocotită. După un timp, când pârlăul se umplea cu apă fierbinte, se scotea dopul din partea de jos a pârlăului şi apa se scurgea jos. Se mai turna în continuare apă fierbinte peste haine, până curgea limpede în partea de jos. După aceea hainele se scot şi se duc la râu unde vor fi bătute cu maiul şi clătite în apă.

Mai existau în gospodării şi alte unelte, cum ar fi: ciocan, cleşte, daltă, sulă, teslă, gilău, rindea.

Unele gospodării aveau şi tocile, un fel de polizoare manuale, pe care se ascuţeau sapele, securile, cuţitele.

Gospodăriile din comună erau şi adevărate centre de prelucrare şi preparare a alimentelor. Aproape toate alimentele necesare pentru familie, erau preparate în propriile gospodării.

Toamna erau aşezate în pivniţe fructele şi legumele necesare peste iarnă, varza era pusă la murat in butii, ciderul preparat din mere pisate, puse la fermentat. Din prunele „grase” (un soi de prune foarte dulci), se obţinea liptarul, care era o marmeladă făra zahăr.

Laptele era transformat în brânză, folosindu-se două modalităţi: laptele proaspăt muls (de oaie sau vacă), era pus la închegat cu cheag. După închegare brânza se tăia în calupi care erau puşi în saramură. O altă variantă de preparare a brănzei era prin punerea laptelui proaspăt în oale de pământ, şi lăsat să se prindă (acrească). Când laptele era acrit, o parte se utiliza astfel iar o altă parte era pus cu oalele pe plită la foc domol şi încălzit, după care se golea în bucăţi de pânză şi se punea să se scurgă zerul. Ceea ce rămânea în bucata de pânză, era o brânză dulce care se folosea proaspătă, şi care local se numeşte sămătişă. Zerul rezultat se folosea pentru prepararea altor mâncăruri sau se utiliza la hranirea porcilor. Din smântâna luată de pe laptele prins, se obţinea untul.

Pâinea, cozonacii, tăieţeii şi alte plăcinte, se obţineau tot acasă, din făina făcută la morile din comunâ.

Carnea utilizată în alimentaţia familiei era obţinută de la animalele din gospodărie. Astfel, se tăiau miei, oi, capre, viţei, porci şi păsări. Pentru fiecare dintre acestea existau reţete specifice de preparare.

Porcul care de obicei era tăiat la Crăciun, era valorificat în totalitate, trebuind să ajungă (consumat cu chibzuinţă) pentru întregul an. Slănina, oasele (spinarea, picioarele, coastele), erau puse în saramură pe o perioadă de 6 săptămâni, după care se puneau la afumat în podul casei. Acestea toate, odată afumate, erau transferate într-o cămară răcoroasă şi drămuite cu grijă de gospodinele chibzuite, trebuind să ajungă măcar până în toamnă.

Grăsimile rezultate erau topite pe sobă (într-un ceaun) şi se obţinea astfel untura şi jumările.Untura se folosea la prepararea mâncărurilor, uleiul fiind pe timpuri aproape inexistent în alimentaţia din zonă.

 

Carnea care era utilizată într-un viitor apropiat, se păstra la saramură, iar cea care trebuia folosită vara, se frigea şi se punea la păstrat în untură, în oale legate la gură. Restul de carne era utilizat pentru prepararea cârnaţilor şi a altor mezeluri (măieş, sângerete). Aceştia erau de asemnea afumaţi pentru a se păstra o perioadă mai lungă.

Se poate astfel observa că totul era preparat cu multă pricepere şi chibzuinţă. Nimic nu era risipit.

 

5.1. Clăcile şi şezătorile

După cum se observă din cele arătate mai sus, gospodăria ţărănească era de fapt o mică întreprindere în care familia reuşea să-şi obţină toate alimentele şi materialele necesare existenţei. Satul era de fapt o comunitate în care erau dezvoltate armonios relaţiile de întrajutorare, de prietenie, de bună înţelegere.

La muncile de o amploare mai mare, de obicei se făceau clăci. Astfel de clăci se realizau la seceratul păioaselor, la culesul porumbului, la culesul prunelor, când acestea erau în cantităţi mari, la ridicarea unei construcţii (casă, şură), la îmblătitul grâului, la torsul cânepii sau al lânii, etc.

Când soarele dogorea puternic, în miez de vară, când lanurile tălăzuiau înfiorate de adierea vântului cald, aurind spinările domoale ale dealurilor, atunci prin sate începeau clăcile la seceratul grâului.

La Dumbrava de Sus, Mateş Petru povesteşte despre clăci astfel: „Câte două clăci erau într-o zi. Două rânduri de muzicanţi erau tomniţi atunci pentru seceră. Dealurile răsunau atunci, vreo două săptămâni de muzică, de cântecele fetelor şi ale feciorilor. Fetele secerau grâul, iar feciorii în urma lor, îl legau în snopi şi-l aşezau în cruci, iar muzicanţii veneau cântând în urma secerătorilor, făcând voia bună.”

O dată secerişul încheiat, se împletea o cunună, care era purtată spre casa gospodarului de către cea mai tânără secerătoare, după informaţiile de la Ribiţa. La Crişan, cununa era purtată de un băiat.

În drum spre casă, purtătoarea cununii era întâmpinată de săteni cu găleţi cu apă. Aceasta, trebuia să fie deosebit de agilă, de sprintenă, pentru a evita să fie udată. De cele mai multe ori, purtătoarea cununii fugea cât o ţineau puterile pentru a nu fi udată. Dacă treceau pe lângă râu, purtătoarea cununii putea fi aruncată în apa acestuia. La casa gospodarului, claca se termina cu atârnarea cununii în grindă, cu o masă mare, mult joc şi veselie.

Ileana Iusco, din Ribiţa spune că dacă era udată purtătoarea cununii, se credea că anul următor va fi polios şi puţin productiv. În schimb, Lup Mărioara de la Crişan spune că băiatul care purta cununa, trebuia să fie udat pentru ca pe viitor, holda să fie roditoare. Se poate astfel constata, că deşi satele sunt foarte apropiate, există o diferenţă de obiceiuri şi credinţe, între acestea.

Purtătoarea cununii de la Ribiţa, spunea o strigătură asemănătoare cu cea de mai jos : „Tânărică când eram / La seceră mă duceam / Badea venea la legat / Ca să-I dau un sărutat / Sara holda am gătat / Io cununa am luat / Şi cătră sat am plecat / Toata lumea m-o udat / Doar badea m-o sărutat / Şi în braţe m-o luat”. (inf. Pavel Anica, Ribiţa)

Am rămas impresionată de o discuţie purtată cu Raţ Avram din Dumbrava de Sus, care îşi amintea cu nostalgie de vremurile din tinereţea sa: „Aveam pe vremuri până la 60 de cruci de grâu de vară şi câte 80 de cruci de grâu de toamnă, şi făceam o clacă cu 80 de oameni. Îmi aduc aminte că am fost o dată la clacă la Tomnatec şi când ne-am adunat la masă, am fost vreo 140 de clăcani. Atunci să fi văzut joc şi veselie!”

Cu timp în urmă, în satele comunei, porumbul se culegea cu tot cu pănuşi, după care se depozita în şură. Pentru depănuşarea lui se făceau clăci, la care participau în special fetele şi băieţii.

„Când desfăceam cucuruzul şi găseam unul cu boabe roşii, fata care îl găsea trebuia să se lase sărutată de băieţi, iar dacă cucuruzul era găsit de un băiat, la fel, acesta avea dreptul să sărute fetele” povestesc femeile de la Ribiţa. „Întotdeauna la desfăcatul cucuruzului - mai spun ele - ieşea o mare veselie, pentru că fetele nu se prea lăsau sărutate, sau nu le convenea de unii feciori, şi atunci erau alergate de către aceştia prin claia de vospe (pănuşi), până erau prinse. Se striga, se râdea, se cânta mult la aceste clăci. Gazda servea clăcanii cu pâine proaspăt scoasă din cuptor, castraveţi muraţi şi ţuică.” (inf. Sârba Romica, Ribiţa)

Toamna, un alt prilej de clacă era la prepararea liptarului (marmelada de prune). Operaţiunea de obţinere a liptarului era destul de lungă şi cerea multă atenţie. Prunele erau fierte întregi, într-o căldare specială de aramă, după care erau strecurate printr-o strecurătoare de pământ şi din nou erau fierte mult timp. Toata noaptea dura fierberea liptarului. În tot acest timp trebuia învârtit în liptar să nu se prindă de fundul căldării şi să se afume. De aceea când se zvonea că cineva face liptar, se adunau mai mulţi în jurul focului, (a căldării) şi aici, toată noaptea învârteau cu rândul în căldare, spuneau snoave, ghicitori, glume, se cânta, se organizau diverse jocuri, şi toată lumea se distra.

Târziu în toamnă începeau şi clăcile la torsul cânepii sau al lânii. Acestea se desfăşurau în felul următor: Femeia care organiza claca, cu câteva zile înainte de clacă, mergea pe la casele femeilor pe care le chema la clacă, dar le lăsa şi câte un caier pentru tors. Pe parcursul zilelor care urmau, femeile se străduiau să toarcă caierul primit. În ziua hotărâtă ele se duc la casa femeii cu caierul tors. Aici mai primesc un alt caier pe care îl torc. În acest timp fiecare femeie pe rând, începe să povestească ceva distractiv, sau să cânte. După un timp când se terminau caierele de tors, gazda aducea mâncare, băutură şi se încingea jocul. Jocul putea să se realizeze doar între femei. Ele se prindeau de mâini într-o horă, începeau să cânte şi să spună strigături. Paşii jocului erau mai lini sau mai alerţi, în funcţie de dispoziţia de moment a femeilor. În satul Crişan, încă se mai păstrează şi astăzi un astfel de dans de femei, specific clăcilor şi şezătorilor.

În alte cazuri gazda, tocmea 2-3 instrumentişti, care puteau fi simpli cântăreţi din fluier, anunţa şi feciorii care soseau spre sfârşitul lucrului, atunci începând un joc în toată regula.

Iarna se mai făceau şi şezători, în acest caz fiecare aducându-şi de acasă lucrul propriu: caiere ce trebuiau toarse, jirebdii (sculuri) de lâna care trebuiau depănate, cămăşi cusute etc. Şi în aceste cazuri, participau şi feciorii care găseau instrumentişti şi începeau la un moment dat jocul.

Danciu Loghin din Ribicioara, spune că cele mai mari şezători se organizau lunea şi miercurea. Exista credinţa că marţea nu este bine să se facă şezători, de teama unei entităţi malefice, numită Marţolea sau Marţnoaptea. Această entitate se spune că pedepsea pe toate femeile care lucrau marţi seara. Ea venea şi bântuia casele respective sau aducea boli femeilor care nu o respectau. Aceleaşi informaţii în legătură cu Marţolea, mi-au fost furnizate şi la Ribiţa. Tot aşa, se credea că nu este bine să faci o serie întreagă de lucrări nici vinerea, această zi spunându-se că este a Fecioarei Maria. Astfel, în această zi nu este bine să se spele haine, să se coacă pâine sau plăcinte în cuptor, să se coase sau să se ţeasă în război. Bărbaţii nu era indicat să se bărbierească sau să se tundă în această zi. Duşan Mărioara, din Ribiţa, spune că în această zi dacă lucrează femeile lucru de mână, „împung cu acul pe Maica Domnului în ochi”.

De aceea probabil, mai rămâneau doar 2-3 zile pe săptămână bune pentru organizarea clăcilor şi şezătorilor de tors sau cusut.

Prin intermediul clăcilor şi al şezătorilor se rezolvau multe din treburile mai complexe ale fiecărei gospodării. Totodată clăcile menţineau relaţiile strânse între membrii comunităţii, o bună înţelegere, satele fiind de fapt în trecut, marea familie a fiecărui membru al comunităţii, alături de mica familie de acasă. Aici se întâlneau tinerii şi se cunoşteau, se plăceau. În urma horelor din timpul verii şi a jocurilor de la clăcile şi şezătorile din iarnă, se realizau căsătoriile. Nu în ultimul rând, pe lângă faptul că erau utile, clăcile erau şi un motiv de bucurie şi veselie, atât pentru tineri cât şi pentru cei mai vârstnici.

 

6. Instalaţii tehnice

Existenţa instalaţiilor tehnice într-o mare diversitate de soluţii ingenioase, situează poporul român, între creatorii primelor „fabrici” din lume, moara de apă marcând o etapă importantă în istoria civilizaţiei umane. Astfel, s-au construit din cele mai vechi timpuri în ţara noastră - ţară eminamente agricolă - mori de apă, mori de vânt, mori cu manej.

Morile acţionate de forţa apei au fost prezente cu câţiva ani în urmă, în număr destul de mare în comună, probabil şi datorită cursurilor de apă frecvente. Sătenii au ştiut să profite de aceste cursuri şi să supună, să convertească forţa rebelă a apelor de munte, utilizându-le în scopuri personale.

Morile prezente pe aceste cursuri de apă, erau mici, având o construcţie simplă. Din unele informaţii culese, am înţeles că aceste mori aveau o singură încăpere, construită pe o fundaţie de piatră, în apropierea cursului de apă. Interiorul era foarte simplu: pe jumătatea din fund a încăperii, pardoseala era ridicată ca un podium. O parte a acestuia servea drept loc de depozit pentru sacii plini, cealaltă parte era ocupată de pietrele morii şi de către scocul prin care se scurge de sub pietre, făina. Fusul pietrei mişcătoare, trecând vertical prin pardoseală, este prins intr-un alt ax orizontal care este rotit de „roata morii”. Aceasta era confecţionată din lemn, sub forma a două „cercuri” dispuse paralel, legate între ele prin bucăţi de scândură, care reprezintă de fapt „paleţii” peste care cade apa, punând în mişcare roata morii şi totodată pietrele care măcinau grăunţele. Roata respectivă era aşezată vertical, sub jetul de apă colectat de un jgheab ce porneşte din cursul principal de apă. Atunci când moara nu era în funcţiune, acest jgheab era redirecţionat, astfel încât apa să nu mai curgă peste paleţii roţii de moară.

Roata este susţinută de un fus gros şi lung, care se sprijină cu capetele pe două grinzi, una aflată în moară şi cealaltă în afară. Pe acelaşi fus se află în interiorul morii, o roată cu măsele, care la rândul ei angrenează o roată dinţată mai mică. Aceasta la rândul său pune în mişcare valul care printr-un fus vertical, mişcă piatra alergătoare a morii. Cea de a doua piatră este fixa. Pietrele se pot îndepărta sau apropia printr-un dispozitiv care se numeşte iapă. În funcţie de această distanţă moara macină mai mărunt sau mai mare. Deasupra pietrelor se afla un coş prin care se turnau boabele. Coşul are o cutie care nici ea nu stă pe loc, ci este mişcată de o bară de lemn care se atinge de piatra alergătoare şi preia mişcarea pe care o transmite. Din coş, boabele trec în cutie, apoi printr-un sac ajung între pietre. Făina iese printr-un jgheab şi cade într-o ladă, de unde este transferată în sacul proprietarului.

În satul Junc, astăzi Dumbrava de Sus şi Dumbrava de Jos, au existat mai multe astfel de mori, după cum urmează: la Sima, la David Ion, la Rus Ioan, la Petrea a Granii, la Dolică, la Trifa lui Ciuligan, la Pecea. Au mai fost mori în satul Crişan la Nita Ioan zis Coja, la Rusu Petru a lui Medrea, la Ciocan Nicolae, Magdalena Tănase a lui Şontic. În satul Ribicioara exista moară la Ardei, la Gura Teii (a lui Giurgiu), la Gura Bulzului (Buzduga), iar la intrarea în satul Uibăreşti, la Florea. Tot aici la Florea, exista şi un joagăr acţionat de asemenea de forţa apei. La Uibaresti mai era moara lui Huza şi a lui Hizito, în Valea Grohotului. La Ribiţa era moara de la Bella. Din păcate nici una din aceste mori nu mai există astăzi, nici măcar ca simple piese de muzeu, sau ca mărturii ale unui trecut nu prea îndepărtat. Inutile la un moment dat ele au devenit în scurt timp ruine, după care au fost demolate.

În Dumbrava de Jos existau teascuri pentru obţinerea uleiului. Acesta se obţinea din seminţe de dovleac şi din sâmburi de nucă. Unul din aceste teascuri se găsea la Pecea. Într-o grindă scobită, lungă de 10-12 m, se puneau seminţele de dovleac şi se pisau cu maiuri de lemn. Seminţele pisate se frământau bine cu apă călduţă, după care se puneau în tăvi şi se prăjeau în cuptor. Ulterior erau introduse în teascul compus dintr-un butuc şi o roată, şi erau stoarse, obţinându-se astfel un ulei gustos şi sănătos. Aceste oloierniţe funcţionau din octombrie pană în mai. (inf. David Gheorghe, Dumbrava de Jos)

O altă instalaţie tehnică, foarte răspândită în comună a fost şi este încă, cazanul de ţuică. Varietatea şi mutitudinea pomilor fructiferi, ce îngreunau cu roadele lor dealurile din jurul gospodariilor, au făcut ca numărul cazanelor de ţuică să fie mare. Excedentul de fructe, era transformat în ţuică, aceasta aducând de multe ori in familie un venit important.

În funcţie de perioadele de coacere, cireşele, merele, perele, prunele de diverse soiuri, piersicile, coarnele, erau adunate în butii şi lăsate să fermenteze. După ce fermentau, borhotul rezultat, era transportat cu carul până la locul unde era instalat cazanul de făcut ţuică. Acesta era instalat în apropierea unui curs de apă, şi avea următoarele componente:

§         cazanul propriu-zis, (o căldare cu o capacitate ce varia între 50 şi 200 de litri), era confecţionat în totalitate din aramă (cupru). Ţuica era cu atât mai bună şi mai sănătoasă cu cât cazanul era confecţionat dintr-un material mai pur. Cazanul era instalat pe o vatră zidită din cărămidă, prevăzută cu un grătar pe care se făcea focul, imediat sub cazan. În partea superioară cazanul are un orificiu pe unde se introduce borhotul, iar în partea inferioară un altul pe care i se dă drumul afară, în momentul în care căldarea trebuie golită. Un ax pe care este înfăşurat un lanţ, traversează cazanul, terminându-se în exterior cu un mâner, prin intermediul căruia este acţionat manual. Cu ajutorul acestui ax este amestecat borhotul în timpul fierberii, ca să nu se prindă de fundul cazanului. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, ţuica rezultată ar fi afumată.

§         comănacul, confecţionat şi el din cupru, are forma unei căciuli care se aplică peste cazan şi colectează aburii de alcool, rezultaţi din fierberea borhotului.

§         „calul” este o conductă cu diametrul de câţiva centimetri, care porneşte din comanac, preluînd aburii de aici şi se opreşte în „răcitor”.

§         „răcitorul” este o butie mare cu apă rece care se împrospătează pe masură ce se încălzeste.

§         „şarpele” este o conductă cu diametrul mai mic decât „calul”, cu care acesta se continuă. Conducta respectivă coboară în spirală până în partea de jos a răcitorului. Aici, în această conductă, aburii de alcool se răcesc şi se condensează. După care curg sub formă de „ţuică” într-un ciubăr, care se numeşte „laităr”. Ţuica este „grădălită” şi turnată în butoaie.

În urmă cu aproximativ 20 de ani, apa din răcitor era împrospătată în permanenţă cu ajutorul unei roţi mari din lemn care era instalată pe cursul apei, şi avea montate la distanţe regulate, bidoane de aproximativ 5 litri, care se umpleau cu apa râului, greutatea lor imprimând roţii respective mişcarea de rotaţie. Ele se goleau de apă într-un jgheab care ducea direct în răcitor. Astăzi, apa este schimbată cu ajutorul motoarelor electrice.

În prezent, în comună mai sunt în jur de 30 de cazane de ţuică. Şi aceste instalaţii sunt exemple valoroase ale ingeniozităţii ţăranului roman, a modului în care acesta a ştiut să valorifice tot ceea ce natura îi oferea. Şi acum, ţuica obţinută în satele comunei, din fructe diverse, este renumită şi căutată în toată zona.

 

Bibliografie

Ciomac, I. L. şi Popa-Neacşa, V. - Munţii Apuseni – Cercetări asupra stărilor economice din M. Apuseni, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1936

Costantinescu, N. ; Dobre, A. - Etnografie şi folclor românesc - familia ştiinţelor etnologice, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2001

Crainici, Nineta - Bioenergoterapia în tradiţia milenară a poporului român, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997

Florecu, I. Al. - Civilizaţia lemnului, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976

Stahl, Paul H. - Meşterii ţărani români şi creaţiile lor de artă, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1976.