La fântâna la izvor

 

 

 

Monografia etnofolclorică
a comunei RIBI
ŢA

 

 

 

 

Motto :

 

Bazata pe patrimoniul spiritual, identificarea noastra cu valorile stramosilor este resimtita si traita ca o realitate binefacatoare, ca o comuniune si comunicare intensa cu ei. De aceea identificarea este activa. Ea duce la realizarea constiintei de sine a persoanelor, a grupurilor sau a natiunilor in functie de bunurile patrimoniale - materiale si spirituale - respectiv de valorile mostenite.

 

Mihail Diaconescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

 

Dedic aceasta carte taranului roman, adevarata torta vie care a strabatut mileniile istoriei noastre zbuciumate aducand pana in zilele noastre, comoara intacta a spiritualitatii geto-dace.

 

Monica Duşan

 

 

 

 

 

 

 


C U P R I N S

 

 

 

INTRODUCERE

 

I. SCURTĂ CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ ŞI ISTORICĂ

1.   Aşezare

2.   Relieful

3.   Reţeaua hidrologică

4.   Caracterizarea geologică

5.   Clima

6.   Solurile

7.   Vegetaţia

8.   Repere istorice

 

II. ETNOGRAFIE

      1.   Satele: gospodării şi locuinţe

      2.   Ocupaţii principale

      3.   Meşteşuguri

      4.   Portul popular

      5.   Uneltele. Industria casnică. Lucrări agricole

            5.1. Clăcile şi şezătorile

      6.   Instalaţii tehnice

 

III. OBICEIURI

      1.   Obiceiuri calendaristice

      2.   Alte obiceiuri la Ribiţa

            2.1.   „Muma Soarelui şi Muma Ploii”

            2.2.   Ceremonialul cununii

      3.   Obiceiuri ale ciclului familial

            3.1. Obiceiuri legate de naştere

            3.2. Nunta

            3.3. Obiceiul de înmormântare

                     3.3.1 Cântecul bradului

 

 

 

IV. RELATII SOCIALE

 

V. ARHAISME ŞI REGIONALISME

      1.   Cuvinte regionale

 

VI. ARTA POPULARĂ

 

VII. ŞTIINŢELE POPULARE

      1.   Meteorologie populară

      2.   Medicină populară

      3.   Magia

      4.   Alimentaţie locală

 

VIII. FOLCLORISTICA

      1.   Folclor literar

            1.1. Legende şi povestiri

            1.2. Cântece şi strigături

            1.3. Colindele

                        1.3.1. Colinde de gazdă

                        1.3.2. Profesionale

                        1.3.3. De june

                        1.3.4. De fată

                        1.3.5. Cosmogonice, mito-religioase

                        1.3.6. Religioase

                        1.3.7. Alte colinde

                        1.3.8. Urări

            1.4. Teatrul popular

2. Colindele de la Ribiţa. Clasificarea tipologică a colindelor, după profilul melodic general realizată de doamna profesoară Cornelia Circo

3. Folclorul copiilor

4. Folclor coregrafic

 

INFORMATORI

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

Comuna Ribiţa este o comună din Ţara Zarandului, aşezată ca şi celelalte localităţi din jur, în dulcele „leagăn” specific Ardealului, leagănul de vale-deal. Unduirea dealurilor, adâncurile văilor, uneori întunecoase, formează un cadru special care în timp a modelat o anumită conformaţie spirituală a locuitorilor de aici, precum şi specificul etnofolcloric al zonei.

Dulcea unduire a dealurilor, murmurul apelor în curgerea lor spre câmpie, nesfârşitul zărilor privite de sus de pe culmile înalte, şi-au pus amprenta asupra locuitorilor de aici. Felul molcom dar hotărât al ţăranilor, vorba domoală, mersul rar şi apăsat, bucuria izvorâtă din satisfacţia lucrului bine făcut, hărnicia, pofta de viaţă, ospitalitatea, bucuria cântecului şi a jocului, s-au născut aici, printre dealurile cu fâneţe înmiresmate şi păduri ce şoptesc mereu altceva, în funcţie de anotimp.

Aurul, una din bogăţiile locului, nu a adus de-a lungul timpului bogaţie, din contră, i-a transformat pe cei de aici în adevărate cârtiţe ce au scormonit prin măruntaiele pământului, flămânzi, dezbrăcaţi şi bolnavi, mereu pentru alţii, pentru stăpânitorii acestor bogăţii, pentru alte naţii care au prosperat datorită aurului din Apuseni. Sărăcia a fost endemică în aceste locuri în trecut, chiar dacă râurile aduceau aurul la vale. Nu fără sens au ieşit din gura moţului versurile:

„Munţii nostri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă”.

Durerea şi suferinţa moţilor au ajuns la apogeu, transformându-se în câteva rânduri în revolte. Flăcările acestor revolte au mistuit odată cu locuinţele nobililor şi obida moţilor adunată de-a lungul secolelor. Pământul a fost sfinţit cu sudoarea, lacrimile şi sângele lor. Tăvălugul dur al istoriei a trecut din plin pe aici, peste hotarul comunei Ribiţa.

Chiar craiul munţilor, Avram Iancu, în ultimii săi ani, şi-a plimbat paşii peste aceste dealuri, poposind uneori pe la casa câte unui ţăran, ospătându-se dus pe gânduri şi tăcut, din puţinul pe care îl găsea. Pădurile, văile, dealurile, i-au cunoscut cântecele fluierului său,gândurile rătăcite şi privirile pierdute.

Cu adevărat aceste locuri păstrează încă vie o parte însemnată din istoria neamului românesc. Bisericile din comună, monumentele istorice, duc mai departe în timp, o parte a acestei istorii, fiind adevărate documente pentru timpurile apuse, timpuri pentru care aceste documente în general lipsesc.

Deşi aflată sute de ani sub dominaţie străină, această parte de ţară a ştiut să-şi păstreze cu străşnicie fiinţa şi specificul naţional. Cu toate interdicţiile şi opresiunile la care au fost supuşi, oamenii de aici nu şi-au abandonat rădăcinile. S-au revoltat uneori când suferinţele deveneau de neîndurat, dar au rămas mereu pe aceste locuri, fraţi cu râul, dealul, pădurea şi tot ceea ce-I înconjura, să-şi ducă mai departe traiul, asa cum obişnuiesc de milenii, pe pamânt românesc. Toate furtunile istoriei nu i-au putut clinti, nu i-au putu schimba, au fost mai tari decât piatra şi au ramas în continuare români.

 

I. SCURTĂ CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ ŞI ISTORICĂ

 

1. Aşezare

Comuna Ribiţa este situată într-o zonă pitorească din Depresiunea Bradului, în partea de nord a judeţului Hunedoara, la o distanţă de 7 km de municipiul Brad şi de 44 km de municipiul Deva. Legătura cu municipiul Deva se face pe D.N. 78 Deva-Brad-Oradea, iar pe calea ferată ce trece prin halta Ribiţa, se face legătura cu municipiul Arad.

Teritoriul comunei se învecinează la nord cu comuna Bulzeştii de Sus,la sud-vest şi vest cu comuna Baia de Criş, la sud şi sud-est cu municipiul Brad, iar la est cu comunele Buceş şi Blăjeni. Suprafaţa sa totală măsoară circa 73 kmp.

În componenţa comunei intră satele: Crişan, Dumbrava de Jos, Dumbrava de Sus, Ribicioara şi Uibăreşti, distanţele faţă de reşedinţă fiind următoarele: Crişan - 4 km, Dumbrava de Jos -12 km, Dumbrava de Sus - 20 km, Ribicioara - 8 km, Uibăreşti - 5 km.

Comuna Ribiţa este aşezată într-o zonă de dealuri piemontane, care urcă în nord până la poalele Muntelui Găina, cel atât de renumit pentru „Târgul de fete” ce se organizează aici în fiecare an în miezul verii, iar la sud, dincolo de valea Crişului Alb, orizontul este mărginit de o culme a Munţilor Metaliferi, a cărui vârf, Caraciul, are o altitudine de 900 m.

 

2. Relieful

Relieful comunei este format în mare parte din dealuri piemontane de eroziune şi muncei, dealuri ce se prezintă în alternanţă cu văile numeroase ce străbat comuna. In partea de sud a satului Ribiţa apare o parte a depresiunii Bradului.

Luncile înguste care însoţesc cursurile de apă ale râului Crişul Alb, pârâului Bulzeştiului, Ribicioarei şi Juncului, sunt de fapt cele mai bune terenuri agricole ale Comunei.

Toate satele comunei sunt aşezate de fapt în lungul cursurilor de apă ce le străbat şi pe dealurile ce mărginesc aceste cursuri.

Altitudinea variază de la 260 m în lunca Crişului Alb, la 950 m pe dealurile din Dumbrava de Sus. Câteva din dealurile comunei, cu altitudine mai mare, sunt următoarele: Dealul Corniţel din Ribiţa, cu 528 m altitudine, Vârful Strejii - 459 m din Uibăreşti, Dealul Grohot - 617 m şi Vârful Colţului - 707 m din Ribicioara, Dealul Mărului - 563 m din Crişan, Vârful Cocoşului - 737 m, Vârful Măgura - 765 m din Dumbrava de Jos, Vârful Edera - 765 m din Dumbrava de Sus şi Vârful Strâmba cu 1154 m, vârf care domină Dumbrava de Sus dar care de fapt nu este situat pe teritoriul comunei.

De un interes deosebit se bucură în comună Cheile Ribicioarei, situate pe firul văii Ribicioarei, mai sus de satul cu acelaşi nume. Aceste chei se întind pe o distanţă de 2-3 km, prezentându-se sub forma unui S inversat , pe directia est-vest ele fiind declarate areal protejat de categoria a IV-a. Pârâul care le străbate a ferestruit în piatra calcaroasă chei cu aspect sălbatic şi pitoresc. Pereţii cheilor sunt îmbrăcaţi în specii arborescente: păducel, porumbar, macieş, liliac sălbatic, iar mai sus pe culmi, cu păduri de foioase. În pereţii cheilor se deschid câteva grote mici şi doar 4-5 peşteri mai importante. Dintre acestea, Peştera Cizmei este declarată rezervaţie speologică de gradul III. Aici a fost descoperit cu ani în urmă un schelet uman din perioada neolitică şi rămăşiţe ale ursului de peşteră (Ursus speleus). Tot pe pereţii acestei peşteri se găsesc şi desene rupestre (cercuri concentrice, cruci înscrise în cerc etc.) care datează tot din perioada neolitică.

De aici din aceste chei, peste deal spre vest, la o distanţă de 2-3 km, se găsesc Cheile Uibăreştilor. Acestea sunt situate pe apa cu acelaşi nume, în amonte de satul Uibăreşti. Ele se găsesc pe teritoriul comunei Bulzesti, dar accesul spre aceste chei este facil şi prin satul Uibăreşti, pe firul văii, sau peste deal, din Cheile Ribicioarei.

Punctul de maximă atracţie al acestor chei declarate şi ele areal protejat de categoria a IV-a, este Podul Natural Grohot, un fenomen carstic unic în zonă. Acest pod este o ultimă  rămăşiţă  a  peşterii care existase în vechime aici şi al cărei tavan prăbuşindu-se, a dus la formarea cheilor actuale. Şi aceste chei au un farmec unic, cu pereţi abrupţi, cu stânci albe îmbrăcate în tufe de liliac.

Cele două chei, precum şi spinarea calcaroasă a Strâmbei dau o individualitate aparte reliefului comunei. Alternanţa de dealuri şi văi conferă reliefului diversitate şi de asemenea unitate.

 

3. Reţeaua hidrologică

Reţeaua hidrologică face parte din bazinul Crişului Alb, care prin intermediul pârâurilor Ribiţei (Bulzestilor), Ribicioarei şi Juncului, colectează întreaga reţea hidrografică ce străbate teritoriul comunei Ribiţa.

Râul Crişul Alb străbate satul Ribiţa pe o distanţă de 2 km, aproape de limta sudică a comunei, primind ca afluenţi pe teritoriul satului Ribiţa, pârâurile Ribiţei (Bulzeştilor) şi a Juncului.

Pârâul Ribiţa străbate satele Uibăreşti şi Ribţta, pe o direcţie aproximativă N-S, şi primeşte ca afluent pe teritoriul Ribiţei, în punctul numit „Întreape”, pârâul Ribicioarei, pârâu ce străbate la rândul său pe directia N-S, satul Ribicioara. Pârâul Ribiţa îşi are izvoarele la poalele Muntelui Găina şi după ce străbate satele Bulzeştii de Sus şi de Jos, Grohot, Uibareşti şi Ribiţa, se varsă în râul Crişul Alb, pe teritoriul celui din urmă sat amintit.

Pârâul Juncului izvorăşte dintre dealurile înalte ale Dumbrăvii de Sus, străbate acest sat pe direcţia est-vest, primeşte un afluent pe teritoriul Dumbrăvii de Jos, îşi continuă curgerea pe direcţia N-S, străbătând satul Crişan, iar pe teritoriul Ribiţei îşi potoleşte undele în albia Crişului Alb.

Pârâiaşe de mica importanţă coboară de pe dealurile ce străjuiesc curgerea celor trei ape mai importante ce străbat comuna, unindu-se cu acestea.

Ca o notă specifică trebuiesc amintite aici inundaţiile anuale, pe care aceste pârâuri le produc odată cu începerea ploilor din toamnă sau la topirea zapezilor în primavară.

 

4. Caracterizarea geologică

Teritoriul Comunei Ribiţa se află în zona VI seismică.

Cu circa 40 milioane de ani în urmă, la sfârşitul Jurasicului, teritoriul Barza-Brad era o zonă marină puţin adâncă, cu sedimente de calcare cenuşii recifale. Aceste sedimente se întâlnesc azi rar datorită perioadelor ulterioare care au durat până în Cretacicul superior.

Încă din antichitate şi Ev Mediu, continuându-se până astăzi, în zonă s-a remarcat o intensa activitate minieră de extragere a metalelor preţioase, în special a aurului, precum şi extragerea cărbunelui.

Zona Barza, ca şi cea mai mare parte a Munţilor Metaliferi, sunt alcătuite din formaţii bazice, construite într-un bloc masiv, gros de mii de metri şi întâlnite atât la suprafaţă cât şi în subteran.

Vulcanismul din bazinul Brad este unul din importantele fenomene manifestate în Neogen şi care a durat câteva milioane de ani.. Vulcanii din zona Brad fac parte dintr-o structură mai mare orientată NV-SE, care se întinde pe o lungime de 56 km, de la Hălmagiu la Săcărâmb şi o lăţime de aproape 12 km. (din P.U.G. Ribita) Tipurile aluvionare de zăcăminte aurifere se întâlnesc pe valea Crişului Alb.

 

5. Clima

Clima teritoriului în care este situată comuna Ribiţa, este temperat continentală, cu influenţă oceanică.Temperatura medie anuală este de cca 9 grade C, variind între limitele de plus 36 grade C şi minus 20 grade C. Zilele cu cele mai scăzute temperaturi se înregistrează de obicei în luna ianuarie, (media minus 2 grade C), iar cele mai călduroase în lunile iulie-august (media plus18).

Numărul zilelor cu temperaturi peste 0 grade C în cursul unui an este de 309, iar cel al zilelor cu temperaturi sub 0 grade este de 56.

Primele zile de îngheţ apar la jumatatea lunii octombrie, iar ultimul îngheţ în prima jumatate a lunii aprilie.

In ceea ce priveşte precipitaţiile, cantităţile cele mai ridicate se înregistrează în lunile mai-iunie, iar minimele se înregistrează în lunile ianuarie-februarie, iulie-august. În general media înregistrată este de cca 700 mm / mp.

Vânturile dominante sunt cele dinspre NV şi V, neproducând pagube, intensitatea lor fiind diminuată de dealuri.

In comuna iernile sunt relativ blânde şi lungi, iar verile sunt cu temperaturi şi umiditate moderată.

In ultimii ani se constată o perturbare în succesiunea anotimpurilor, tinzându-se la eliminarea toamnei şi a primăverii, precum şi instalarera unor perioade de secetă prelungită, perioade care alternează uneori cu prelungite perioade de precipitaţii.

 

6. Solurile

Solurile de pe teritoriul comunei se încadrează în zona solurilor aluvionare în partea sudică a comunei şi a celor brune de pădure şi a podzolurilor, în partea de nord.

În zona de luncă şi terasele joase ale Crişului Alb, se întâlnesc zone aluvionare destul de sărace în substanţe favorabile agriculturii.

Solurile brune de pădure şi podzolurile se întâlnesc în nordul comunei, şi se caracterizează printr-o fertilitate moderată ce favorizează păşunile şi pomicultura.

 

7. Vegetaţia

Vegetatia este determinată de natura solurilor, de condiţiile de climă şi relief. O suprafaţă imporatantă din dealurile comunei este ocupată de pădurile de foioase, păşuni şi fâneţe, după cum urmează: arabil - 637 ha, păşuni - 399 ha, fâneţe - 677 ha, fond forestier - 5161 ha. Pădurile de conifere sunt prezente într-o măsură mult mai mica, pe dealurile din Ribicioara şi Dumbrava de Sus. Pădurile de foioase au în componenţa lor specii de carpen, stejar, cer, fag, ulm, tei, cireşi sălbatici. Pe dealurile cu pantă accentuată s-au plantat salcâmi pentru consolidarea solului. (Ribicioara, Dumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus.)

Flora spontană este specifică zonelor de deal şi de munte.

În Cheile Ribicioarei şi Uibăreştilor cresc în pâlcuri, tufe de liliac sălbatic (Syringa vulgaris), frasin, păducel, porumbar, toţi aceşti arbuşti îmbrăcâand stâncile albe. Câteva specii de ferigi şi iederă, aduc tonuri de un verde întunecat, în zona cheilor. Leurda, barba ungurului, liliacul salbatic, sunt câteva din plantele rare existente aici.

 

8. Repere istorice

Prima atestare documentară a satului Ribiţa, este din anul 1369, prin documentul care îi confirmă lui Neacşa Teodor stăpânirea asupra satelor Ribiţa, Mesteacanu de Sus şi de Jos şi „Tertfalva” (Tebea?), Neacşa Teodor fiind tatăl cneazului Vladislav. Acesta, la 1404 este sancţionat cu pierderea acestor moşii, de către regele Sigismund de Luxemburg, pentru „nota infidelitas”. (Adrian Rusu, „Studii şi cercetări la Biserica ortodoxă din Ribiţa”). În acelaşi an, fiii lui: Matia, Vratislav şi Miclăuş reprimesc moşiile, drept multumire probabil, începând construcţia bisericii de la Ribiţa, existentă şi astăzi, ca o mărturie concludentă a acelor timpuri.

Bineînţeles, zona a fost locuită din cele mai vechi timpuri, ca o mărturie în sprijinul acestei afirmaţii fiind uneltele de silex şi resturile ceramice din perioada hallstattiană descoperite în urma săpăturilor efectuate în anul 1990, la Biserica Ortodoxă din Ribiţa şi nu în ultimul rând scheletul uman şi desenele rupestre datând din perioada neolitica care au fost găsite în peştera Cizmei din Cheile Ribicioarei.

În punctul La Cărămizi, în apropierea satului Ribicioara, au fost decoperite materiale ceramice care aparţin culturii Coţofeni, din grupul cultural Şoimuş, din epoca timpurie a bronzului. Un tezaur medieval format din monede de argint (414 piese din sec. XV-XVI) a fost descoperit pe Dealul Şarba, din nord-estul localităţii Ribiţa.

În hotarul localităţii Ribiţa, s-au descoperit urme arheologice de exploatare a aurului în epoca romană (mine şi cariere) şi în cea medievală.

La 1439 sunt atestate satele Vaca (Crişan), Juncu şi Uibăreşti. Satul Ribicioara este amintit într-un document din anul 1441.

Un document deosebit de valoros al unei perioade istorice din care aceste documente ne lipsesc, este chiar biserica de la Ribita. Construcţia acestei biserici a fost începută în anul 1404, după cum aminteam mai sus. Din cei trei fii ai lui Vladislav, se dezvoltă familiile: Ribiczey din Matia, Nemeş din Vratislav, şi Bradi din Miclăuş. Acest lucru reiese dintr-un document emis de Capitlul din Oradea în anul 1527, în urma unei documentări făcută la Ribiţa. (Andrei Rusu, „Studii şi cercetări la Biserica Ortodoxă din Ribiţa”)

Biserica de la Ribiţa prin picturile ei, demostrează existenţa cu două secole înainte a unei şcoli de pictură de tip comnen. Existenîa acestei şcoli implică automat, existenţa unei civilizaţii româneşti în acel secol, a unei civilizaţii înfloritoare. Această şcoală din sec. XII atinsese după cum afirmă specialiştii, o mare altitudine artistică. Stilul de pictură comnen, al acestei şcoli amintite, s-a păstrat încî două sute de ani până la 1400, datorită izolării la care a fost supusă această zonă a ţării de către dominaţia regatului maghiar, după căderea Bizanţului sub latini, la 1204.

Nobilii români care au ctitorit această biserică, au fost la rândul lor oameni cu un gust artistic şlefuit, „gustul unui popor vechi şi cu veche fiinţare pe locul naşterii sale, gust de neimaginat dacă românii transilvani din secolul XII ar fi fost doar o obşte de păstori abia sosiţi din sudul Balcanilor.” (Ulea, 2001, p. 120). De asemenea ctitorii bisericii trebuie să fi fost nobili înstăriţi, cu o solidă stare materială pentru a demara construcţia acestei biserici.

În lucrarea sa „Istoria românilor din Transilvania”, Mario Ruffini, spunea despre cnejii care apar pomeniţi în documente la 1415, 1445: Balea la Crişcior, Vladislav şi Miclăuş cu fiii lor Şorban şi Ioan la Ribiţa, că „nu sunt doar simpli capi de sate, ci conducători de districte, care comandau o întreagî regiune întinsă până dincolo de Beiuş şi care forma în întregul ei, un voevodat român în vestul Transilvaniei.” (Ruffini, 1993, p. 42)

Deci, se poate concluziona că la începutul secolului XV, la Ribiţa era o clasă de nobili români, cu vastă cultură şi o solidă stare materială.

Urmărind picturile de la Ribiţa, în special tabloul votiv în care apar portretele ctitorilor, se poate constata că ei poartă costumul vechi al boierilor români. Ia românească a jupâniţei Ana dovedeşte că la începutul sec. XV, în familiile cnejilor români încă se mai păstrau tradiţiile româneşti, tradiţii care mai târziu vor fi părăsite, producându-se maghiarizarea nobililor români. Aceşti nobili români vor fi înnobilaţi de către regii angevini pentru diverse servicii aduse coroanei maghiare. Ei se vor înstrăina tot mai mult de naţiunea română, căreia la un moment dat nu-i mai corespund nici prin religie, nici prin interese sociale, economice sau politice, iar interesele lor vor fi în viitor cele ale statului care îi crease şi înnobilase. (Mario Ruffini, 1993, p.62)

Dar acest lucru se va întâmpla mai târziu, probabil la sfârşitul sec. XV, începutul sec. XVI, când presiunea maghiară va deveni mai intensă. Astfel, principele Ioan Sigismund va duce o politică de trecere a Transilvaniei la protestantism. Politica sa era menită să-I desprindă din punct de vedere religios pe supuşii români de lângă cele doua voievodate româneşti. „Creând o biserică protestantă română în Transilvania, românii ar fi fost orientaţi într-o altă direcţie, contrară celei care cu ortodoxismul îi împingea spre Moldova şi Ţara Românească.” ( Ruffini, 1993, p.73)

La 1564, reforma calvinistă este admisă oficial de către dietă, prin aceasta dorindu-se să se facă din religie un instrument de guvernare. Acesta este probabil şi momentul în care picturile de la Ribiţa au fost acoperite, încercându-se convertirea locuitorilor la noua religie şi totodată maghiarizarea lor. Tot în această perioadă au fost îndepărtaţi preoţii şi episcopii ortodocsi consideraţi trădători ai statului. Au mai rămas doar în jurul mănăstirilor câte 2-3 călugări analfabeţi, protejaţi de marile familii nobiliare, care mai păstrau religia ortodoxă. Acelaşi lucru este posibil să se fi întâmplat şi la Ribiţa, deoarece se presupune că iniţial biserica de aici a funcţionat şi ca mănăstire cu un număr mic de călugări. În momentul când nu au mai putut fi protejaţi de familia de nobili de aici, ei s-au mutat peste dealul din răsărit unde şi-au construit o altă biserică ce a dăinuit până la sfârşitul secolului XVIII. (Mănăstirea Vaca)

Cu toate strădaniile maghiarilor, noua religie nu a fost însuşită de români, iar la 1571, se reuşeşte cu ajutorul şi acceptul lui Ştefan Bathory, unirea tuturor românilor din Transilvania sub un singur episcop, Eftimie.

Ribiţa a jucat în trecut şi un important rol administrativ, fiind amintită în anul 1444 drept sediu al unuia din districtele Comitatului Zarand.

Tot aici, în anul 1709 au avut loc confruntări între lobonţi şi curuţi, cei din urmă fiind înfrânţi.

Cu ocazia răscoalei de la 1784, evenimentele care s-au desfăşurat pe teritoriul comunei au fost sângeroase. Toate satele comunei au participat masiv la aceste evenimente, unul dintre conducătorii răscoalei fiind Crişan. Acesta s-a născut în satul Vaca, în anul 1732, din părinţii Petru Golda şi fiica preotului Giurgiu din Bulzeşti.

Crişan a fost cel care a înscris iobagii din Crişcior pentru a intra în oastea împăratului, a purtat la Bălgrad documentele cu semnăturile iobagilor ce vroiau să se înscrie în oaste, iar mai târziu devine conducătorul tuturor iobagilor răsculaţi din Valea Crişului Alb. El va hotărî toate mişcările trupelor de ţărani răsculate, va rezolva toate problemele apărute, şi va purta tratativele cu trimisul gubernial pentru pacificare, Ioan Piuariu-Molnar.

Alături de el au luptat mulţi iobagi din comună, Toma Buzdugan din Vaca fiind prietenul şi omul de încredere al lui Crişan.

Cete de iobagi din Mesteacăn, Junc, Vaca, Ribicioara, Uibăreşti şi Ribiţa, sub conducerea lui Crişan, în data de 3 noiembrie au atacat curţile nobiliare de la Ribiţa, ale lui Iosif Ribiczei.

Lupta dintre iobagi şi nobilii adăpostiţi de zidurile clădirii, a fost lungă şi înverşunată. Aici şi-au găsit sfârşitul şapte din iobagii participanţi la acest asediu. Nobilii au fost legaţi de către răsculaţi, şi duşi în marginea Crişului unde au fost omorâţi şi îngropaţi. La Ribiţa au fost ucişi 42 de nobili, şaptesprezece din familia Nemeş, cinci din familia Ribiczei, fostul notar al comitatului, Iosif Madocsai şi alţii.

Răscoala a fost înăbuşită şi după cum se ştie, Crişan se spânzură în celulă. Trupul său va fi împărţit în mai multe bucâţi, dintre care una a fost aşezată la intersecţia drumurilor dintre Crişan şi Ribiţa. În acest loc astăzi s-a înălţat o troiţă în memoria răsculaţilor.

Vechile curţi boiereşti ale conţilor Ribiczey, după cum spuneam, urmaşii maghiarizaţi ai ctitorilor bisericii de la Ribiţa, se pare că au fost în centrul satului, pe partea stânga înainte de podul peste Valea Ribiţei, tot aici fiind amplasată şi o biserică pe care localnicii o numeau „biserica ungurească”, zidită din piatră. Ea a dăinuit până după cel de-al doilea război mondial.

Dincolo de pod şi până sub pădure, satul este denumit „Curteni”, probabil în amintirea acelora care pe vremuri erau iobagi şi roboteau pe pământurile nobilului Ribiczey.

La ieşirea din Ribiţa, spre satul Uibăreşti, în apropierea drumului, pe dealul din dreapta, s-a descoperit un interesant tezaur monetar feudal, compus din 414 monede de argint.Acestea erau aşezate într-un vas de ceramică, îngropate la rădăcina unui copac. S-a stabilit că monedele ce compun tezaurul, provin din Transilvania, Ungaria, Rusia şi Lituania, cât şi din ducatele de Brandenburg.

Provenienţa diferită a monedelor ce compun tezaurul respectiv, demonstrează relaţiile economice puternice pe care le întreţinea Transilvania la acea dată cu statele vecine, iar data ultimei monede, anul 1592, dă o indicaţie asupra datei la care au fost ascunse monedele. (I. Pârva, „Drumuri în Ţara Zarandului”, p.32)

Se poate constata de asemenea, conform datelor statistice, că satele de munte, Ribicioara şi Juncu, erau mai intens populate, (aveau o populaţie mai numeroasă) în trecut, deoarece probabil oamenii preferau să locuiască în locuri mai retrase, mai departe de autorităţi, locuri unde aveau mai multă libertate.

În Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, de sub conducerea lui Avram Iancu, locuitorii comunei Ribiţa vor fi participanţi activi. Astfel, printre cei 13 români masacraţi la Brad, în zilele de 10-13 octombrie 1848, s-a numărat şi Cor Marişca (32 ani) din satul Vaca. În replică la cele întâmplate, în 26 octombrie 1848, românii înfuriaţi se vor răzbuna pe un grup de nobili şi familiile lor (familiile Brady şi Kristiory). Acest eveniment se produce în locul numit Gura Văcii (între Brad şi Mesteacăn), ţăranii fiind conduşi de Ion Itan, tribun de Ribiţa.

Mulţi dintre locuitorii comunei şi-au jertfit viaţa în cele două războaie mondiale, iar unul din tinerii născuţi la Dumbrava de Sus, a murit în Revoluţia de la 1989, fiind declarat erou.

 

Bibliografie

Cincheza-Buculei, Ecaterina, Ipoteze şi certitudini în frescele descoperite la Ribiţa

Dragomir, Silviu, Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor în sec. XIV şi XVI, tiparul Cartea românească, Cluj, 1930

Pârva, Ioan, Drumuri în Ţara Zarandului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983

Ruffini, Mario, Istoria românilor din Transilvania , Ed. Protheus, Bucureşti, 1993

Rusu, Adrian Andrei, Studii şi cercetări-Biserica românească de la Ribiţa, Revista monumentelor istorice, LX, nr. 1, 1991

Ulea, Sorin, Arhanghelul de la Ribiţa, Ed. Cerna, Bucureşti, 2001